Atunci când ne gândim la agresivitate, pare un termen care implică următorii factori: nedreptate, intoleranță, vătămare, abuz.

“AGRESIVITÁTE s. f. 1. însușirea de a fi agresiv. 2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui individ. “(1).

Mă îndoiesc de faptul că, atunci când un părinte utilizează tehnici de disciplinare care includ agresivitate, el identifică acest comportament ca atare. Probabil, acel părinte, refuză sau nu reușește să identifice faptul că ”o pălmuță peste fund”, un tras de păr, un ton amenințător, o bruscare atunci când aplică un tratament punitiv , reprezintă, in diverse ambalaje, o vătămare fizică sau emoţionala a copilului său. Acest părinte, printr-un gest demonstrativ, exercită putere sau își manifestă frustrarea.

Cu siguranță, aceste fraze sunt deja citite cu o sprânceană ridicată de către parinții care utilizează disciplină punitivă.

Înainte de a ne închide canalele de comunicare, aș vrea să vă rețin atenția cu un joc de schimb de rol. Dacă la finalul acestui exercițiu , răspunsul vostru este” Da, agresivitatea este constructiva!”, accept cu drag argumente, dacă nu, vă invit să pornim împreună în articolele următoare, spre găsirea unor alternative.

Joc de rol 1:

În casa dumneavoastră, cheile trebuie ținute pe masa din bucătărie în partea stângă.

Soțul dumneavoastră ( prietenul, iubitul, partenerul, sora etc.) vrea sa plece la cumpărături și are nevoie de chei. Cheile sunt de negăsit. După o căutare îndelungată, vă aduceți aminte că sunt în buzunar. Peste două zile, cheile sunt de negăsit, le căutați fără succes o oră, erau căzute lângă scaun. Ora pierdută v-a cauzat o consecința gravă (ați întârziat la locul de muncă). Peste o săptămâna uitați sa lasați cheile pe masă. Soțul vă ceartă. Ripostați automat, spunând că nu v-ați supărat cu o săptămână în urmă, când ați întârziat. Plecați supărați amândoi. A doua zi, poate din supărare, poate din motive bine întemeiate, poate din greșeală, cheile nu sunt lăsate pe masă. Pentru a rezolva situația, vă plezniți partenerul. El/ea, se oprește din ceea ce face și:

  • Spune: Ai dreptate, merit asta, de acum voi avea grijă să las cheile unde trebuie
  • Vă lovește din reflex
  • Rămâne perplex
  • Ştie exact ce a greșit, găsește cheile , își cere scuze și promite sa nu se mai repete
  • În toate aceste cazuri partenerul se simte ocrotit si iubit
  • În toate aceste cazuri partenerul se simte dominat și forțat să rezolve situația

Vreți să știți care este reacția majorității oamenilor la acest joc de rol? Probabil aceeași reacție ca cea pe care ați avut-o voi: “ Dar unde era cheia ultima dată ? A cui era vina?”

Ce ne spune acest lucru? Ne spune faptul că, noi, avem un instinct de autoconservare, care ne determină sa motivăm orice gest. Pentru a ne asuma o culpă, trebuie să o identificăm ca atare, sa utilizăm aceasta “oportunitate” pentru a ne motiva gesturile. De multe ori, în momentul în care identificăm faptul ca există potențialul de a greși, găsim o motivație.

“Desigur, dar această situație este absurdă. Nu este același lucru să te pleznească un adult pentru ceva atât de neimportant, sau să îi dau eu o palmă peste fund pentru că a fugit în fața unei mașini. Eu am reacționat cu intensitatea necesara gravității faptei.” Aşa să fie? Atunci să analizăm acest aspect transformându-l în alt joc de rol.

Joc de rol 2:

Copilul fuge in fața unei mașini. Are 5 ani și știe regulile. I-au fost repetate de sute de ori, le poate repeta înapoi. Trebuie să înțeleagă gravitatea situației. Strigați numele copilului, fugiți după el, vă asigurați că este în siguranță și îl plezniți ușor peste fund.

Cum este identificat gestul părintelui?

  • Copilul recunoaște lovitura ca pe un gest de protecție
  • Copilul nu va mai face acest lucru știind consecinţele
  • Copilul va înțelege gravitatea faptului
  • Copilul se simte iubit și protejat
  • Copilul se simte inconfortabil si speriat

Răspunsul, foarte clar de această dată, este ultima varianta. Iar in cazuri detrimentale pentru dezvoltarea sa ca adult, prima si ultima varianta.

Să le analizăm pe rând:

Copilul recunoaște lovitura ca pe un gest de protecție

De multe ori părintele motivează verbal gesturi de acest gen ca venite “ din dragoste”, ”pentru că te iubesc”, ”pentru că îmi pasă”, dar dacă am avea câte un cucui pentru fiecare dată în care cuiva i-a păsat de noi, nu am mai avea cum să ne punem căciula…

Lovitura aplicată unui copil sau unui adolescent, reprezintă un singur aspect: REACȚIA DE FRUSTRARE A UNUI ADULT, PENTRU CĂ NU A OBȚINUT UN REZULTAT AȘTEPTAT, PE LOC. Noi considerăm că am dat suficientă informație acestui copil, pentru ca el să poată aplica cunoștințele însușite. Neaplicarea acestor cunoștinţe este o sfidare, o răutate, sau o incapacitate. Noi presupunem ca părinți că al nostru copil ne șantajează emoțional, ne manipulează, etc. Copilul a vrut intenționat să ne facă rău, să ne facă de rușine, să ne supere. Exclus!

Copilul nu iși începe ziua cu scopul de a irita părintele, iar pe durata acestei zile, copilul nu încearcă să își irite părintele. Copilul, nu are pur și simplu capacitatea de a face totul bine in orice moment. Uneori acesta greșete, nu identifică corect situația sau maniera de reacție, sau poate, pur și simplu, este supărat, nervos, indiferent, plictisit, sau încearcă să reacționeze diferit.

Chiar atunci când părintele nu motivează verbal gestul, copilul încearcă sa raporteze gestul la normalitate. Cum este părintele? Părintele ar trebui să fie iubitor și protector. Cum trebuie să fie el ca adult? Iubitor și protector. Cum este un partener? Așisderea. Ce înseamnă a fi pleznit de partenerul nostru? Înseamnă ca ne iubește și ne protejează.

Copilul nu va mai face acest lucru știind consecinţele

Probabil, dacă părintele este destul de perseverent in modul de răspuns, încât să răspundă la fiecare situație identică cu același stimul. Dar, aici vă întreb: De câte ori ajungeți într-o situație identică? Copiii nu sunt condiționati clasic, precum câinii lui Pavlov. Noi ne lovim in parenting cu situații nu IDENTICE, ci SIMILARE.

În general, părintele identifică anumite categorii de comportamente, la care încearcă să reacționeze într-un fel asemănător. În acest moment, avem deja o continuitate de manipulare naturală a situației, nu cu intenție, ci pentru că se poate, deoarece este clar si evident ca există posibilitatea obținerii unui alt rezultat.

Copilul nu manipulează, el își explorează opțiunile, probabil anterior oferite chiar de către părintele revoltat.

Cum se transformă generalizarea într-un haos educativ?  Daca in exemplul de mai sus, la jocul de rol 1, partenerul începe sa vă pleznească pentru orice situație în care uitați sa puneți lucrurile metalice la locul lor? Motivat de faptul că, ad literam, presupunem că vi s-a spus de 1000 de ori? Cum decidem unde s-a atins punctul de maxima toleranță? Avem un barem statistic, doveditor că la a mia oară când se greșește agresivitatea salvează situația? Hai să spunem totuși că acest copil a identificat reacția părintelui ca o permanentă consecință a unui comportament. Părintele sau atitudinea părintelui este factorul care determină comportamentul adecvat.

Dar ce se întâmplă atunci când nu sunteți acolo să aplicați aceste consecințe? Va lua copilul decizia de a nu fugi în fața mașinii de frica voastră? De frica mașinii? De frica celor care îl vor vedea și judeca? Va putea copilul să decidă pentru propriul său interes, gândind constructiv?

Copilul va înțelege gravitatea faptului

Copilul înțelege gravitatea faptului prin simpla interacțiune cu părintele. De multe ori, faptul că acest copil citeşte îngrijorare pe fața unui părinte, este mai eficient decât un gest agresiv si abrupt. Mesajul pe care un părinte îl poate transmite non verbal copilului este mult mai puternic decât cel dialogul. Acest aspect este universal valabil in comunicare. Asta nu înseamnă că părintele trebuie să obțină acea privire înspăimântătoare “ THE LOOK” , privirea care face ca copilului să îi înghețe sângele în vene. NU vrem să transmitem teroare. Vrem să transmitem: dragoste, seriozitate, protecție, îngrijorare, interes, ș.a.m.d, mai pe scurt, vrem să transmitem: “Sunt aici, îmi pasă, cu ce te pot ajuta să evităm astfel de situații pe viitor”.

Copilul vede părintele ca pe omul care are puterea. Fie acesta bun sau rău, implicat sau dezinteresat, copilul iși va identifica părintele ca pe un lider. Acest lider poate sa ghideze sau sa dea ordine. Ce fel de lider eşti tu? Unul care conduce prin statut sau unul care iși câștigă, admirația și respectul “subordonatului”.

Copilul nu va înțelege gravitatea faptului identificat de către părinte. El va înțelege următorul aspect: “ Trebuie să fiu atent, sau altfel…”. Frica nu îi dă nici măcar unui adult, capacitatea de a se feri de pericole. Strategiile de apărare în schimb, o fac. Fii un lider care ofera sprijin, educație, înțelegere și încredere în propriile forțe, nu un tiran.

Copilul se simte iubit și protejat

Copilul nu se simte iubit și protejat când este agresat (de către nimeni și în nici un mod). Orice gest care implica superioritatea fizică si dominanța prin forță a părintelui îl inhibă, și îl oprește prin frică. Copilul știe că este iubit de către părinte, dar in același timp, ambivalența gesturilor acestuia din urmă îi dau copilului suficientă motivație pentru a își pierde încrederea în “suprema autoritate” a unui adult. Copilul știe ca el loveşte la furie, la supărare, sau când își pierde controlul.

O mamă mi-a spus o dată că ea lovește strict ca pedeapsă, fără încărcătură emoționala, doar ca un gest de avertizare. Un gest adecvat de avertizare este verbal sau vizual, nu fizic. O mangustă semnalează prin sunete apropierea inamicului sau prin gesturi de panică, nu merge spre vizuină să le dea peste cap membrilor care nu au ascultat-o spunând: “V-am zis de o mie de ori că vine inamicul. Bagați capul la cutie o data ca m-am săturat!” Sesizați un pericol? Protejați copilul, nu îl pedepsiți pentru reacția neadecvată. “Dar cine vorbește de pericol??” Îmi veți spune. Voi , noi toți vorbim de pericole. De ce reacționăm la un comportament nedorit? Pentru că vrem să îl eliminăm. Îl identificăm neadecvat, potențial periculos pentru fie dezvoltarea copilului, fie interacțiunea lui cu ceilalți oameni, modul în care tratează viața etc.

Copilul învață sa accepte agresivitatea ca parte din educație de frica consecințelor, fiind prea mic pentru a verbaliza și identifica acest aspect. Copilul își formează un mod de reacție în care va începe să întâmpine agresiunea cu afecțiune,  instinctiv, pentru a se proteja. A fi iubit și protejat într-o astfel de situație se reflectă în următoarele gesturi: asigură copilul că este în siguranță acum. Nu îți masca îngrijorarea. Oprește ceea ce faci pentru a explica gravitatea situației. Ia-l de mână și arată-i soluția de siguranță. Copilul cauta siguranță și constanță în părinte. Lovitura, strigatul, agresiunea îi transmit următorul mesaj: “în acest moment, părintele iubitor, nu este disponibil (a plecat din vina ta), încearcă mai târziu (atunci când meriți să fi iubit).”

Copilul se simte inconfortabil și speriat

Nu doar copilul se simte inconfortabil și speriat în momentul în care este agresat. Nici adulții nu se simt confortabil atunci când sunt dominați prin forță. Cum ar fi ca la locul de muncă, în loc de penalizări , să fiți admonestați, sa se strige, sa fiți loviți iar în același timp să nu existe parametri clari ai obligațiilor voastre. Este extrem de important, ca parinți,  să înțelegem că datoria noastră nu este de a impune, ci de a explica și de a trasa acești parametri, intr-o maniera în care copiii noștri sa își însușească capacitatea de a îi respecta singuri. Pentru a putea avea încredere în deciziile proprii, este important ca acestui copil, să nu îi fie frică. Cultivați în copiii voștri curaj, nu frică, înțelegeți faptul că respectul, la orice vârstă, se menține pe termen lung, doar atunci când este câștigat, nu atunci când este impus. Nu dresa copilul ca părinte, ci educă-l, ajută-l să învețe, să crească, să se dezvolte. Ad literam, prin definiție, a obține un comportament dorit prin intervenția repetitivă și constanta  se numește condiţionare clasică .

Agresivitatea condiționeaza. Iubirea necondiționata, scuzați-mi pleonasmul…NU ARE CONDIȚII. Iubiți copiii necondiționat.

Autor: Sandra O’Connor, psiholog clinician, Preşedintele Asociaţiei Outreach România

 

Poate te mai intereseaza si

Ferestre de oportunitate Articol de Aura Angheliu Ultimii zece ani au fost marcați de o explozie în neuroștiință. Mijloace de analiză moderne și entuziasmul unor oameni de ...
Teoria inteligentelor multiple Teoria inteligentelor multiple a fost dezvoltata in anul 1983 de Dr. Howard Gardner, profesor la Universitatea Harvard. El sugereaza ca notiunea tradi...
Serbarea de crăciun si povestile de după cortină…. Pe la geamurile claselor și grupelor se aud colinde și versuri lucrate cu multă trudă de cei mici. Costumele spendide sunt deja aproape gata, decoruri...
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *