Astăzi am dat un test și am luat o notă mică!
Ei bine, fără ca noi să ne dăm seama la început ce ni se pregătea, am fost puși astăzi în pielea unui elev. Câteva gânduri despre cursul de geografie experiențială la care am participat.
Să vă povestesc:
În prima parte a formării am învățat despre plan și hartă, despre importanța lor în orientare și cât de benefic este la început să îi lăsăm pe copii să creeze hărți subiective.
Hărțile subiective sunt hărți mai puțin științifice, dar care reprezintă grafic ceva din mediul înconjurător al copilului, ceva cu care el este familiar și poate reda prin desen un anumit traseu, spre exemplu drumul spre școală, drumul la magazin, planul clasei, etc. Treptat se face apoi trecerea de la hărțile subiective la hărțile standard.
După ce am făcut diverse exerciții de a citi și descifra hărți, formatorul ne-a spus că este nevoie să ne testeze competență și ne-a dat test. Părea o parte firească din curs.
Cerința era simplă
Cerința era simplă. Desenează o hartă pe care să ai următoarele orașe: Timișoara, Arad, Jimbolia, Mako, Cenad, iar în mijloc Sânnicolau Mare.
Am făcut desenul și mi-am predat lucrarea. După ce a strâns lucrările ne-a explicat baremul; că trebuia să scriem pe hartă punctele cardinale, ca era nevoie să reprezentăm drumurile printr-o linie, că numele orașelor trebuiau scrise în două limbi, că era important să folosim întreaga foaie, ca puncta caligrafia și desenul si multe alte detalii de care nici nu îmi mai aduc aminte.
Inițial eram mulțumită de rezolvarea mea, dar apoi aveam un sentiment de eșec și o frustrare că nu știam de fapt ce se ceruse de la mine.
Lucrările au fost apoi strânse, corectate și reîmpărțite.
Primesc lucrarea cu un mare S (de la Suficient) pe ea și mesajul „Fii mai atentă!”.
Credeți că mi-am dat imediat seama că era de fapt un joc de rol?
Nu, in primele secundo-minute am simțit nedreptate, nepăsare și chiar o ușoară rușinare.
Exercițiul a fost excelent pentru că a urmat o reflecție foarte puternică despre:
Cum evaluăm competențele elevilor?
Era pertinent să ni se ceară să desenăm acea hartă dacă noi nu ne uitasem niciodată pe hartă la acele orașe în timpul cursului? A putut cadrul didactic care ne evalua să își dea seama cu adevărat dacă noi putem reprezenta grafic în hărți subiective diverse trasee? Am vorbit așadar despre evaluarea relevantă.
Cum formulăm cerințele? Cât știu elevii înainte despre ce se cere de la ei?
Cerințele au fost comunicate oral, nu puteau fi citite pentru aprofundare. La al treilea „Deci ce trebuie să facem?” era deja gălăgie în clasă.
Cum ar fi arătat lucrarea dacă ne-ar fi spus de la început că trebuie scrise punctele cardinale și vom fi penalizați dacă avem greșeli de ortografie?
Am ajuns la consens și devenise clar pentru toată lumea că și elevul are nevoie să știe cum va fi evaluat. Evaluarea nu este ca ouale surpriză, din care pac, apare surprizăăăă–nota.
Am înțeles cu toții mai bine despre asumarea răspunderii în învățare, despre dialogul pe baza de conținut și despre pregătirea elevilor pentru a ști ce se dorește cu adevărat de la ei.
Cum te simți când primești doar o notă pe foaie?
Nu m-am identificat nicio clipă cu nota primită, dar acest lucru tot m-a făcut să mă simt neplăcut. Chiar simțeam acel „nu-i corect” când am văzut prima dată nota. Am discutat și despre remarcărcile pe care profesorii le scriu pe teste și în ce măsură sunt ele constructive.
Dacă înainte acordam atenție acestui aspect, acum voi acorda și mai mare atenție.
Care este relația dintre notă și curiozitatea/interesul pentru tema/materia respectivă?
Am căzut din nou de acord că cei mai mulți dintre noi se simțeau descurajați/dezinteresați de a continua tema/cursul sau dezvoltaseră o atitudine pasivă de tipul „ce contează, era oricum doar de joacă”.
Cum facem -intervenție- atunci când sesizăm rezultatele slabe ale unui elev?
Ne mulțumim că avem o notă și putem încheia materia? Gata, a dat testul, trecem mai departe și ignorăm golul copilului? Am avut discuții ulterioare și despre cum putem evalua, corecta și susține cu adevărat învățarea.
Care ar fi fost atmosfera din clasă dacă ar fi fost chemați și aplaudați cei cu note foarte mari?
Cum ar fi fost dacă cei cu note mici ar fi fost așezați pe panoul rușinii, lista neagră sau ar fi fost pedepsiți în pauze și nu ar fi avut voie să se ridice din bancă? Despre asta nu am mai vorbit, dar mă gândeam eu cât de mult strică așa un comportament coeziunea unui grup, colaborarea și relațiile din clasă.
Tot acest exercițiu a fost o reflecție minunată despre comportamente dăunătoare vs. benefice și ne-a ajutat să empatizăm mai bine cu copiii noștri.
Sper că astfel de practici dăunătoare vor ajunge cât de curând doar amintiri din educație, iar școala își va putea îndeplini mai ușor rolul de a forma copilul și transforma lumea.
Autor: Andrada Mazilu – profesoara