Cum să NU ţipi la elevi

 „Profesorii țipă încercând să deschidă uși pe care le-au închis tot ei. Nu poți cere unui copil pe care nu l-ai ascultat să te asculte.” (T.R., învăţător, sistemul de Stat, 10 ani de experienţă)

Am întrebat cinci cadre didactice – cinci doamne cu vocaţie pedagogică şi dragoste faţă de copii – cum reuşesc ele să nu ţipe la elevii lor, nici măcar atunci când aceştia le testează limitele răbdării. Pentru că se ţipă prea mult la copii în ultima vreme, din spatele catedrelor şi de la înălţime de adult. Iar aceste ţipete nu sunt nici de bucurie, nici de surpriză, nici măcar de mare tristeţe. Sunt dintre acelea care lasă urme adânci, pentru viaţă, în sufletele micuţilor.

Pentru a nu mai ţipa, există metode şi tehnici, predate la şcoală, la cursurile de pedagogie, prezentate în cărţi de specialitate sau explicate în conferinţe filmate. Rămâne doar să vrei să le foloseşti.

Şi iată ce răspunsuri am primit de la doamnele noastre la întrebarea „Cum reuşeşti să nu ţipi la elevii tăi?”:

C.P. – profesoară, sistemul de Stat, 21 ani de experienţă

Am renunțat de mult timp să țip. Muncesc cu copii rromi, care au parte acasă de tot ce e mai rău: violență fizică și verbală, alcoolism, sărăcie. De când am decis că nu voi mai pune și eu o piatră în cârca acestor copii, mi-e mai bine. Și mie, dar și lor. Când îmi modulez vocea și când vorbesc încet parcă e mai bine. Dar da, e greu…

Am colegi care mă judecă. Îmi reproșează că sunt mult prea deschisă în această privință… Dar mie mi se pare pur și simplu absurd să îţi pui mintea – adult fiind – cu un suflet în formare. Tu, ca dascăl, trebuie să furnizezi nu doar informația, ci să găseşti forma cea mai potrivită pentru a-l determina să prindă drag de ceea ce îi spui.

Pentru cazurile mai dificile (pentru că, da, muncesc și cu astfel de copii), am o colegă profesor de sprijin, psiholog, senzaţională! Am învățat o grămadă de la ea.

În rest, încerc mereu să mă pun în locul lor, al elevilor. Şi să folosesc metoda învăţării prin joc. Copiilor le place să le dai mereu senzaţia că se joacă. Când mă supără ceva, ridic tonul, dar fără a fi agresivă. Schimb doar tonalitatea, accentuez anumite silabe sau cuvinte, ori fac pauze în vorbire. Şi evit să mă port ca şi cum eu aş fi starostele, micul dumnezeu care a pus coada la cireaşă. Cred că profesorul trebuie să fie partener în educaţie, şi nicidecum cel care dă verdicte.

Mai e de recuperat. Mult. Până vom ajunge la mentalitatea țărilor nordice, care au reuşit să transforme actul educaţiei în parteneriat, în joc… în orice, dar nu în războiul deschis care e la noi. Suntem printre puţinele țări unde profesorii declară război deschis educabilului. Și facem asta de zeci de ani. Adeseori sufăr pentru că nu reușesc să schimb nimic in privința asta.

O.M. – învăţătoare, sistemul privat, 6 ani experienţă

Mă enervez foarte greu când vine vorba de copii, pentru că ei au întotdeauna circumstanțe atenuante. Eu găsesc că e normal:

• să greșească pentru a putea învăța ceva;
• să nu știe, pentru a putea fi învățaț;
• să nu înțeleagă ceva și să i se explice de n ori până înțelege;
• să fie văzut, înainte de toate, ca individ unic în grupul din care face parte;
• să îi fie înțeles și respectat ritmul propriu de dezvoltare și „tratat” ca atare, atât de adulți cât și de copii.

Învățătorul trebuie să fie un model de urmat pentru copil, nu criticul lui. Dacă nu poţi îndeplini acest „minimum de cerințe”, nu ai ce căuta în viața unui copil (nici ca părinte, nici ca învăţător).

M-am enervat uneori, dar doar atunci când lucruri precum împinsul pe scări sau trasul scaunului celuilalt erau făcute intenționat. M-am supărat dacă nu își recunoșteau greșeala sau dacă nu își cereau scuze când greșeau. În cel mai rău caz, am ridicat tonul și le-am ținut discursuri moralizatoare. Sau am vorbit mai apăsat. Dar niciodată nu am râs de ei, nu i-am jignit, nu i-am lovit. Foarte rar s-a întâmplat să îmi ies din fire, dar când simțeam asta ieșeam pur și simplu afară din clasă să mă liniștesc, ca să nu mă simtă copiii și să nu le transmit și lor starea mea. Plus exerciții foarte multe de respirație. Chiar ajută.

Copiii sunt creația adulților, indiferent că vorbim de familie sau de școală. Noi suntem cei responsabili.

C.C. – învăţătoare, sistemul de Stat, 25 ani experienţă

În clasa mea, „problema” este faptul că am copii foarte vorbăreţi. Îi liniştesc şi le captez atenţia astfel:

• folosind un clopoţel;
• avem un semn comun pentru a face linişte; când cineva este deranjat de zgomotul prea mare, ridică mâna stângă sus, iar cu dreapta pune degetul la gură (în semn de tăcere);
• când folosesc eu acest semn, fiecare copil mă imită şi astfel se face linişte;
• am achiziţionat de la Omfal semaforul „sensibil la zgomot” (sună atunci când se depăşeşte nivelul setat de mine);
• fac des cu elevii exerciţii de respiratie, ne imaginăm pe o pajişte, la malul mării etc. şi îi rog să vizualizeze ceea ce le povestesc.

Trebuie să lucrezi cu tine, în primul rând, şi apoi cu copiii!

A.C. – învăţătoare, sistemul privat, 9 ani experienţă

Nimeni nu poate fi zen non stop. Dar să urli, să ai limbajul acela, să îi abuzezi, pur şi simplu… E incalificabil.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să simt că nu mai pot. Am ieşit din clasă. Până după uşă. Am respirat adânc şi m-am întors.

Noi avem o convenţie, atunci când ei zic ceva conotabil: stâlcesc cuvintele şi schimb tonul. Eu îi iubesc pe copii, ţin la ei. Îi pup, îi îmbrăţişez… Ne îmbrăţişăm mereu, de fapt. Vin brusc şi mă iau în braţe. În loc să le vorbesc urât, mă uit doar lung. Nu urât, ci doar lung şi fix. Câteodată e PREA suficient.

Şi nu zic că-s perfectă. Nu cred că există om perfect. Poţi să greşeşti, dar le ceri scuze. Mi s-a întamplat şi mie să ridic tonul în clasă. Dar m-am simţit foarte tristă pentru ei şi pentru mine, şi le-am cerut scuze. Am avut chiar o înţelegere cu unul dintre băieţeii mei de pregătitoare ca, atunci când lui i se părea că ridic tonul, să mă strige şi să-mi facă un semn anume, ştiut numai de noi doi. Curios lucru, nu mi l-a făcut niciodată. Am reuşit să-l iau drept reper şi, de câte ori mă uitam la el, îmi aduceam aminte ca POT să nu strig.

Şi îmi mai amintesc de una dintre lecţiile magice pe care le-am primit, acum 20 de ani, în practica pedagogică, lecţie care m-a ajutat să reţin sau să revin la un ton coborât de câte ori a fost cazul. În lecţia aceea, o doamnă învăţător stăpânea peste atenţia copiilor… vorbind foarte încet. Atât de încet încât, dacă doi copii ar fi vorbit între ei, n-ar mai fi auzit-o nimeni. Mi-i amintesc cum stăteau cu gâturile mici aproape lungite, concentraţi să audă fiecare sunet din vorbele vrăjite ale învăţătoarei. Fac şi eu asta acum. Când am ceva important de comunicat, când vreau să le atrag atenţia, aproape şoptesc. Works every time 🙂

Însă e adevărat că în şcoala românească nu poţi apăra colectivul clasei de provocările unui coleg care deranjează tot timpul orele scoţând copilul din clasă. Ceea ce nu e chiar ok. Pentru că, într-o oră în care ai de transmis, cu punct şi virgulă, nişte cunoştinţe, nu ai timp să stai o mie de ani să te rogi de acel copil. Îţi trebuie ajutor. În şcoala de Stat, învăţătorii sunt lăsaţi cam singuri pe Pământ. E inuman să laşi un om singur în faţă a peste 30 de copii mici, cum se întâmplă acum. Noi suntem doi la 20 de copii, opt ore pe zi, şi tot ne este greu. Trebuie schimbate legile.

M.M. – profesoară, sistemul de Stat, 14 ani de experienţă

Îmi iubesc meseria. Iubesc copiii. Am avut o copilărie abuzată maxim. Am vrut să fiu tot ce nu am primit.

Nu cred că ştiu să explic cum reuşesc, concret, să nu ţip. Mi se întâmplă, pur şi simplu. Aşa cum nu ţip la propriul meu copil acum, cât sunt în concediu de creştere. Respir adânc. Mă gândesc că le-aş face rău. Uneori, obişnuiam să le zic, atunci când exagerau, că şi în mine e un dragon. Şi că nu vrem să îl trezim. Îi făceam complici, co-echipieri. Ne jucam mereu – verbul era un deal, substantivul era un râu… Ne jucam toată ora. Şi în pauze ne jucam: pădurea fermecată, schimbă copacul, raţele şi vânătorii…

Şi cu cei mari mă jucam: erau avocaţi ai personajelor sau căutam similitudini cu povestiri din realitate, ştiute de ei. Mergeam la baschet cu ei. Joacă. Joaca e secretul.

De fapt, nu e chiar aşa un secret. Multă lume cunoaşte lucrurile astea, pe care ţi le spun eu acum. Dar refuză să le facă. Pentru că urlatul are efect imediat. Pe când ce fac eu cere efort.

Sintetizând părerile de mai sus, avem: învăţare prin joacă, empatie cu elevii, exerciţii de respiraţie, modulaţii de ton. Respect faţă de copii şi faţă de profesia pe care ţi-ai ales-o. Nu e deloc simplu, dar este foarte posibil. Iar rezultatele vor fi mult mai trainice şi de valoare decât liniştea efemeră obţinută în clasă cu ajutorul unui ţipat.