scoala buna

Ştiu un băieţel care a schimbat trei învăţători până în clasa a treia. Cel mai mult i-a plăcut de domnul acela bătrân, pensionar de multă vreme, care s-a întors la şcoală special pentru ei, când nu s-a găsit nici un alt doritor pentru post. Avea multe cărţi şi le dădea şi lor, să citească. Pe învăţătoarea de acum nu o prea văd pe la şcoală. Are mai mereu treburi importante, ba la inspectorat, ba la judeţ, ba la… Pentru că ea nu este doar învăţătoare la clasele primare (mai multe deodată, că şcoala e mică şi se comasează), ci este şi directoarea şcolii. A fost promovată în acea poziţie după ce preotul din sat – persoană influentă şi însurată – a făcut o pasiune pentru ea. Înainte, era doar femeia de serviciu a aceleiaşi şcoli.

Aceasta este o şcoală proastă, evident. Ea poate fi găsită, cu mici variaţiuni, în marea majoritate a localităţilor rurale din România. Opusul ei ar trebui să fie şcoala bună, aflată, de obicei, prin centrul oraşelor mai mari. Dar oare este chiar aşa?

Toată lumea din cartier cunoaşte numele învăţătoarelor „bune”

Într-o şcoală „bună”, există doar o învăţătoare, două, „bune” pe serie. La restul nu se înghesuie nimeni. Toată lumea din cartier cunoaşte numele învăţătoarelor „bune” şi, eventual, pe cineva prin care se poate ajunge în clasele lor. Învăţătoarele „bune” sunt, de multe ori, nişte doamne în vârstă, educate după modelul comunist, cu abordări pedagogice prăfuite şi rizibile pe alocuri, care şi-au clădit reputaţia pe numărul de copilaşi cuminţi şi ascultători care obţin rezultate bune la concursurile şcolare. Roboţeii. Clasele învăţătoarelor „bune” depăşesc întotdeauna numărul de elevi maxim admis de lege. Cu mult. Iar părinţii care ajung acolo cotizează la greu. La presiunea mămicilor semidocte şi ambiţioase, cu afaceri mai mici sau mai mari, care înţeleg să compenseze cu bani lipsa lor din viaţa copiilor sau nepriceperea în a-i educa frumos, fondul clasei devine uriaş, serbările copiilor, costisitoare, iar cadourile pentru doamna, scumpe.

La restul claselor sunt învăţători ori slabi, ori noi în şcoală. Cei slabi sunt cunoscuţi de ani şi ani, unii au fost chiar recuzaţi de către părinţi, în trecut, alţii au un lung istoric de eşecuri şi incidente, pe care cadrele didactice şi părinţii mai vechi în şcoală îl cunosc foarte bine. Dar sistemul nu ştie (sau nu vrea) să penalizeze contra-performanţa, aşa că astfel de învăţători rămân la nesfârşit în şcoală, ca să mai strice nişte minţi în formare şi să mai rănească nişte sufleţele proaspete. Cam la fel cu medicii care ucid din neglijenţă un bebeluş, doi, trei, iar spitalul le ia 10 % din salariul (oficial) pe trei luni. O dată, de două ori, de trei ori. De fiecare dată.

La învăţătorii noi, e o loterie. Cu cât e şcoala mai aglomerată, cu atât numărul lor creşte. Dar şansa de a da peste unul bun scade, în mod paradoxal: cantitate multă, calitate puţină – principiu valabil şi pentru educaţia care li se dă copiilor. Tot loterie e să nu nimereşti o învăţătoare în prag de a-şi fonda o familie. Când lucrul acesta se întâmplă, învăţătoarea intră în concediu de maternitate şi e puţin probabil să se mai întoarcă până termină copilul clasele primare. În locul ei vine, de urgenţă, ori o suplinitoare, ori o pensionară.

Ce nevoie mai are şcoala bună de progres?

Indiferent de situaţie, şcoala „bună” îşi apără personalul şi nu dă doi bani pe dorinţele copiilor sau pe criticile părinţilor. Ar fi o mare ruşine să recunoască vreo greşeală, să creadă mărturia vreunui copil nevinovat sau să îşi îmbunătăţească serviciile la sugestia vreunui părinte. Şcoala „bună” îşi e auto-suficientă, ce nevoie mai are ea de progres, când, iată, părinţii dau năvală să îşi înscrie plozii la ea?

De atâta năvală, şcoala „bună” devine rapid supra-aglomerată. Toate clasele ajung să aibă mai mult de 30 de copii, pe care nici un cadru didactic nu reuşeşte să îi ţină în frâu. Sunt copiii de azi, cei crescuţi acasă fără reguli, limite şi sancţiuni. Copiii cărora nimeni nu îndrăzneşte să le aplice aşa ceva nici la şcoală, dar la care se ţipă. Se ţipă la greu în şcolile „bune”. De parcă ţipatul nu ar fi o formă de agresiune faţă de copii…

Se practică şi alte metode de agresiune într-o şcoală „bună”, mult mai subtile decât un luat de ciuf cinstit sau o palmă la fund. Copiii sunt etichetaţi, ameninţaţi, jigniţi, mereu comparaţi cu cei mai isteţi decât ei, cadorisiţi cu buline negre şi cu calificative greu de explicat altfel decât subiectiv. Colţul clasei e tocit de atâta folosinţă. Uneori mai cade şi câte o carte în capul vreunuia mai perseverent în a deranja orele. „Şi-o merită”, zic la unison învăţătoarele şi colegii amărâtului. În timp, rezistenţa la ameninţări a copiilor creşte până la nesimţire, iar rezistenţa la critici scade până la criza de nervi. Zero dezvoltare personală, zero model de viaţă: educaţie pentru eşec.

Elevii sunt înghesuiţi în spaţii improprii, fără acces la dotările fostelor laboratoare

Din cauza numărului mare de clase, se transformă în săli de curs toate încăperile şcolii: laboratoarele, biblioteca şi cancelaria. Elevii sunt înghesuiţi în spaţii improprii, fără acces la dotările fostelor laboratoare. Profesorii sunt şi ei frustraţi de lipsa unui spaţiu al lor. Se face şcoală în trei schimburi, total împotriva legilor firii şi a ceasurilor biologice.

Orele de sport se ţin la comun, în singura sală disponibilă, împreună cu alte două, trei sau chiar patru clase. Copiii sunt mulţi, sala e numai una, toţi ţipă, profesorii nu se fac auziţi, copiii se lovesc. Multe accidente se întâmplă la orele de sport. Şi pe multe dintre ele nici măcar nu le observă profesorii. E mai greu, când sunt cu ochii numai în telefon în timpul orelor. Da, da, la o şcoală „bună”!

Nici de vreo festivitate nu poate fi vorba, pentru că nu există suficient spaţiu pentru o deschidere sau închidere de an. Diplomele copiilor se dau în cadrul unor evenimente private, organizate în afara şcolii, pe banii părinţilor. La fel şi cadourile de Crăciun, la clasele unde părinţii cad de acord să ţină astfel de serbări.

Apropo de diplome, şcolile „bune” sunt ahtiate după ele. Îndopaţi cu teme, încă de la clasa pregătitoare (deşi legea interzice), copiii ajung în gimnaziu sătui de obligaţii, obosiţi de şcoală şi porniţi împotriva tuturor adulţilor. Dar sunt buni la matematică, trebuie să recunoaştem. Au participat, doar, la toate concursurile de matematică ce s-au inventat vreodată, fie ele gratuite sau nu, începând tot din clasa pregătitoare, când nu erau pregătiţi emoţional pentru teribila presiune pusă pe umerii lor mici. Numai aşa vor avea şansa de a intra la un liceu „bun”, în care să înveţe şi mai multă matematică, să colecţioneze şi mai multe diplome şi să urască şi mai tare sistemul. Eventual, să se şi târască în genunchi.

În concluzie, nu există şcoală bună. Există doar şcoli considerate bune, după criterii absconse, pe care nimeni nu ar şti să ţi le explice, dar toţi se înghesuie să se înscrie la ele, cu vize de flotant cumpărate şi minciuni declarate în acte. Şcoli „bune”.

Şi mai există omul potrivit la locul potrivit: dascălul care să îţi facă copilul să iubească şcoala, să îi descopere înclinaţia nativă şi să considere suveran interesul lui de a ajunge un adult împăcat cu viaţa. Nu trebuie să încalci legea pentru a-l găsi, nici să baţi jumătate de Bucureşti, la ore de vârf, pentru a te bloca în ambuteiajul de pe străduţa şcolii „bune”, risipind ore preţioase din viaţa ta şi a copiilor tăi. Ai putea avea surpriza să-l găseşti în mica şcoală de la colţul străzii tale, ia încearcă! Deşi eu nu ştiu dacă am avut norocul ăsta: sunt arondată la o şcoală „bună”.

Autor: Alunita Voiculescu

Sursa foto: Designed by Rawpixel.com

Poate te mai intereseaza si

Redescoperirea copilului şi şcoala interactivă În miezul discuţiilor despre legitimitatea schimbărilor în educaţie s-au ciocnit sumedenie de idei, s-a despicat firul în patru, s-a inventat roata di...
Ce este de fapt educatia sexuala Educația sexuală reprezintă o parte a unei educații mai generale, astfel aceasta influențează dezvoltarea personalității copilului. Prin natura sa pre...
Structuri subordonate si coordonate de Ministerul Educatiei Nationale MEN - Ministerul Educaţiei Naţionale organizează şi conduce sistemul naţional de educaţie, învăţământ având ca parteneri atât instituțiile subordonate...
Sharing is caring

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *