Daca nu poţi face un bine, mai întâi nu face rău

Primum non nocere.
În medicină există un principiu sănătos: Dacă nu poţi să faci bine, mai întâi să nu faci rău.
Cum ar fi dacă şi în educaţie (medicina sufletului) ar exista acelaşi principiu?
De multe ori, trimitem copilul la şcoală cu nişte valori în care noi credem şi la care am muncit vreo şase ani. Ce se întamplă la şcoală cu aceste valori?
Sunt distruse. Distruse.
Mi-am trimis copilul la şcoală total neagresiv. Acolo a învăţat să se împingă. (Mai mult nu a reuşit, încă, să înveţe.) Da, de la copii a învăţat, dar şcoala de ce a permis asta?…căci nouă, părinţilor, ne este interzis accesul în şcoală.
Mi-am trimis copilul la şcoală curajos. Avea curajul să îşi expună părerile, dorinţele, lucrurile care îl deranjau şi lucrurile pe care le aprecia. Acolo a învăţat să tacă. A învăţat să îi fie frică să îşi expună părerile sau a învăţat că, dacă le spune, oricum nu va fi luat în seamă.
Mi-am trimis copilul la şcoală curios. Acolo a învăţat că aceste curiozităţi nu fac doi bani. Nu au continuitate în învăţare. Învăţarea e despre altceva. E despre “trebuie”, nu despre “de ce?” sau despre “cum?”.
Mi-am trimis copilul la şcoală gândind frumos. Ştia să facă legătura între cauză şi efect. Acolo a învăţat ca efectele pot fi influenţate de “bunăvoinţa” adulţilor.
Mi-am trimis copilul la şcoală cu un înalt grad de empatie. Acolo a învăţat agresivitatea emoţională şi lipsa de empatie.
Mi-am trimis copilul la şcoală curios despre Dumnezeu şi deschis la anumite practici religioase (rugăciune), în care deşi nu cred, l-am lăsat să fie curios şi să îşi găsească singur răspunsurile. Acum mă roagă să îl retrag de la ora de religie. Nu mai e curios despre Dumnezeu. Nu îmi mai pune întrebări despre spiritualitate. Da, şi-a găsit singur răspunsurile. Profa de religie nu se comportă precum personajele pozitive din Biblie.
Mi-am trimis copilul la şcoală fără să ştie engleză. Nu ştie nici acum (după 3 ani). Ştie doar ce a învăţat din jocurile pe calculator şi din filmele de pe youtube. Da, tehnologia asta e tare rea. Mai bine trimite copilul să piardă vremea la şcoală, în loc să piardă vremea învăţând ceva folosind tehnologia.
Mi-am trimis copilul la şcoală neştiind ce-s alea favoritisme. Acum trebuie să mă gandesc bine cum fac să raspund la întrebări de genul: de ce colegii mei au primit toate manualele noi, iar eu pe toate vechi? Cum să îi răspund, astfel încât să nu îi transmit ideea că şcoala nu e nici imparţială, nici corectă, nici morală? Căci nu vreau să îi transmit asta. Eu vreau să meargă la şcoală cu drag. Cu drag de experimentare şi de învăţare. Cu drag de socializare, cu drag de a interacţiona cu oameni.
Mi-am trimis copilul la şcoală fericit. Fericit că îşi întâlneşte colegii, fericit şi deschis. Acum deja plânge că nu mai vrea la şcoală.
Dragă şcoală, drag sistem, dragă omule care interacţionezi cu copilul meu, dacă nu poţi face un bine, mai întâi nu face rău. Te rog!
Copilul meu e, poate, viitorul tău vecin, viitorul tău şef, viitorul tău coleg, viitorul om care va contribui la pensia ta, soţul copilului tău sau poate omul de care vei avea nevoie cumva într-un anumit moment al vieţii tale, omul de care va depinde cursul vieţii tale. Sau poate nu.
Dar daca vreodată viaţa ta ar putea fi influenţată de copilul meu, cum ţi-ar plăcea să fie el? Ce calităţi să aibă?
Ai grijă ce-i transmiţi, ai grijă cum îţi laşi amprenta asupra sufletului lui! Ai grijă! E doar un suflet inocent! Şi el reprezintă viitorul.
El şi toţi copiii care iţi trec prin mână!
Ps: El către mine: “- Mami, tu scoţi răul din mine şi bagi iubire.”
Autor: Andreea Ionescu