Ne-am dorit să aflăm punctele de vedere ale unor oameni care ne inspiră prin activitatea și demersurile lor in sistemul de educație românesc.
Datorită bunăvoinței Cristinei Tunegaru, am avut marea bucurie să citim opinii care ne dau speranța că o schimbare in beneficiul copiilor noștri este posibilă.
Cristina Tunegaru este profesoară de limba română, publicistă, autor de carte școlară, cercetător doctoral al Universității din București, Facultatea de Psihologie și Științe ale educației. Este interesată de învățământ rural și politici publice în educație.
Prezintă-ne câteva aspecte esenţiale care definesc relaţia ta cu elevii.
Cristina Tunegaru – Relația mea cu elevii este una deschisă, de colaborare. Suntem parteneri în învățare și eu am foarte multe lucruri de învățat de la ei. Îi îndemn să nu le fie teamă de răspuns greșit, să fie onești cu ei înșiși și cu ceilalți. Îi sprijin să fie mândri de ei, să aibă curaj și încredere în forțele proprii. Vreau să îi văd înflorind, să îi ajut să își descopere calitățile, să îi cunosc eu însămi pentru că numai astfel îi pot cuceri și îi pot atrage spre disciplina pe care o predau. Pentru că fiecare dintre ei este minunat în unicitatea sa. Și dacă îi spui unui copil că e minunat, el va deveni așa.
Încerc la clasele mele să creez un climat cald, o atmosferă plăcută de bună înțelegere și colaborare, vreau ca elevii să se cunoască, să se apropie, să fim prieteni. Unul dintre obiectivele mele este să reușesc să îi învăț să dobândească deprinderea de a comunica într-un grup, să asculte opinia celorlalți, să formuleze un răspuns, să aștepte, apoi să îl rostească. Sunt multe aspecte implicate în ceea ce ar putea părea un simplu dialog, însă ascultarea activă, gândirea critică, formularea unui răspuns coerent sunt obiective greu de dobândit.
De asemenea, cred că este rolul meu ca profesor de limba română să îi atrag spre lectură, propunându-le texte interesante, potrivite pentru vârsta și experiența lor de viață, astfel încât lectura să devină o componentă inerentă a vieții lor. Ora de limba română să fie doar punctul de pornire într-o aventură de cunoaștere prin lectură care să continue și după orele de curs.
Care sunt cele mai importante probleme care iţi pun piedici pe parcursul actului educaţional?
Cristina Tunegaru – Poate o să vă surprindă, dar cea mai importantă piedică o reprezintă o parte dintre profesori. Lucrez cu niște copii care sunt rezultatul sistemului de educație românesc și trebuie să lupt cu prejudecățile, cu atitudinile pe care le-au învățat de-a lungul timpului, cu felul lor de a se raporta la școală și la învățare. Trebuie să scăpăm de învățarea pe dinafară urmată de recitarea în fața clasei, de teama de greșeală, de liniștea mormântală. În schimb, învățăm să gândim, să facem raționamente, învățăm că e important să înțelegem fenomenele pe care le discutăm la gramatică; învățăm că lectura e o bucurie și o sursă de amuzament, de stare de bine, o aventură în lumi imaginare, posibile pe care le putem înțelege și cunoaște prin ochii noștri, dar și prin ai celorlalți colegi alături de care pornim discuții și dezbateri libere. Învățăm să fim mândri de cine suntem, să nu ne fie teamă să ne mărturisim sentimentele, amintirile frumoase, să nu ne fie teamă să ne adresăm unui auditoriu. În fine, învățam că suntem parteneri și că pornim împreună, elevi și profesori, într-o călătorie a cunoașterii învățând unii de la alții și unii cu alții.
Se întâmplă să propun spre discuție subiecte care trec și pe terenul altor discipline. Adeseori întâmpin o neliniște din partea copiilor, pentru că subiectul ar ține de geografie sau de engleză. Împărțirea clasică a disciplinelor are efectul acesta de schematizare care limitează gândirea; încerc în orele pe care le aloc comunicării orale sau scrierii creative să abordez aspecte ale realității din mai multe perspective, tocmai ca să exersez gândirea. Piedica cea mai mare este însăși construcția rigidă a sistemului de educație care limitează avântul copiilor și îi chircește în tipare de care nu scapă niciodată de cele mai multe ori.
Crezi ca Şcoala trebuie și/sau poate să educe?
Cristina Tunegaru – Din păcate, le dăm copiilor prea puține instrumente care să-i ajute mai târziu în viață. Nu-i învățăm despre drepturile lor, despre corp și sănătate, despre cum să trăiască în societatea de astăzi, despre pericolele la care se expun pe internet și nu numai. Aparent suntem orbi la tot ceea ce pe ei îi preocupă, încercând să impunem la ore agenda noastră, fără să vedem cu cine stăm de vorbă în clasă. Unul dintre păcatele cele mai mari ale profesorilor e că nu încearcă să își cunoască copiii cărora le vorbesc. Nu poți să educi cu forța niște străini. Pur și simplu nu se poate și sfârșești imitând educația.
Pentru un copil la vârsta adolescenței, orice împrejurare este o sursă de învățare, de aceea e important ca școala să profite de vârsta aceasta fructuoasă și să îndrume copilul spre lumea ideilor, stârnindu-i curiozitatea prin joc. Rolul școlii este să apropie toți copiii într-o măsură cât mai mare de potențialul lor.
Școala ar putea să educe, dar din păcate în prezent se întâmpla foarte puțin lucrul acesta și nu îi pregătim pe copii pentru viață. Ar trebui, ca profesori, să ne întrebăm mai des, atunci când decidem să propunem un subiect de discuție elevilor noștri „cum îi pregătește tema aceasta pentru viață, cum îi ajută în dezvoltarea lor?” și să analizăm balanța „beneficii versus timp risipit”.
Ca să educe, profesorul trebuie să aibă o viziune și să pună în aplicare o construcție amplă, să clădească piatră cu piatră, fiind mereu atent la feed-backul pe care îl primește, căci educația nu presupune în niciun caz o comunicare univalentă, orientată dinspre profesor spre elev, ci o comunicare vie, mereu în schimbare.
Observăm că, în practică, temele pentru acasă și evaluarea s-au îndepărtat de scopul lor pedagogic. Poţi să ne spui cum abordezi tu aceste două instrumente?
Cristina Tunegaru – În școala românească evaluarea și temele pentru acasă au o abordare utilitară, mai puțin formativă, pentru că ele sunt generatoare de note, iar profesorul are nevoie de note în catalog. În ceea ce mă privește, de regulă temele sunt reduse cantitativ, pentru că nu cred că elevul trebuie să învețe acasă, să citească lecții sau să lucreze mult. E datoria mea, ca profesor, să îl învăț în clasă tot ceea ce trebuie să știe.
Prefer la literatură fie teme de reflecție care generează răspunsuri scurte pe teme diverse, fie exerciții imaginative, prin care copiii să se dezlănțuie în lumea imaginației. Iar la gramatică mă preocupă mai ales exerciții de scriere corectă.
Recunosc însă că și eu am această decizie greu de luat în privința temelor, pentru că elevii mei vor trece printr-o evaluare națională care verifică tocmai numărul de teme lucrate, adică exerciții repetitive, istovitoare ale unor noțiuni inutile și pe care copiii nu le pot reține doar din clasă. „Cumplit meșteșug de tâmpenie”, vorba scriitorului.
Cum te raportezi la părinți, care este relaţia ta cu aceștia? Ce așteptări ar trebui să aibă Școala de la părinți?
Cristina Tunegaru – Părinții sunt diferiți. Există părinți absenți care nu înțeleg valoarea educației, care nu-și trimit copiii la școală, ci la muncă. Am avut un caz cu o elevă care lipsea sistematic de la ore deoarece muncea la magazinul părinților. Rugămințile și presiunile dirigintei au fost ignorate; numai când i-a amenințat cu o plângere la Protecția copilului și sancțiuni financiare, mama a lăsat telefonul și a strigat „Auzi, fă, de luni mergi la școală, că-ți taie alocația !”
Părinții sunt partenerii cheie în educarea copiilor, atunci când se implică este extraordinar. Cunosc multe situații în care profesorii se simt ofensați de atitudinea unor părinți care „nu știu mai mult decât ei, deci să-și vadă de treabă”. Părintele știe însă mai multe despre copilul său și dacă nu avem voința, profesionalismul să ascultăm cu un ochi critic, rațional, atunci pierdem informații esențiale care ar putea îmbunătăți comunicarea noastră cu elevul, respectiv progresul sau școlar. Trebuie să lucrăm împreună cu părinții pentru același scop comun: bunăstarea copilului.
Dacă ai fi Ministrul Educaţiei pentru o zi, ce ai schimba?
Cristina Tunegaru – Au mai fost încercări în trecut și cred că dacă aș încerca să impun niște schimbări, nu aș fi decât un ministru hulit. Orice schimbare brutală care a răsturnat practicile din sistem a fost manipulată de pionii de la bază și nimic nu s-a schimbat în fapt. Nu cred că în felul acesta putem reforma educația. Dacă noi ca societate nu internalizăm dorința de schimbare, atunci nu se va întâmpla nimic, nu va veni un despot luminat care să schimbe totul în bine.
Vorbim despre un sistem cu o rezistență extraordinară, nu poți forța schimbarea acolo unde ea nu este dorită. La noi, toate reformele sistemului eșuează, se revine la starea inițială și în plus se instaurează și mai multă instabilitate și incertitudine.
Important este să schimbăm focusul de la schimbarea sistemului spre părinți și copii, să mobilizăm părinții să ceară aceste schimbări, să devină voci importante, să le arătăm că pot să se implice mai mult în educația copiilor, până când cerințele lor vor fi rezolvate. Părinții trebuie să devină o parte mai importantă a sistemului de educație.