parintiicerschimbare@gmail.com
O şcoală frumoasă se face cu oameni frumoşi – interviu cu Cristina Ardeleanu

O şcoală frumoasă se face cu oameni frumoşi – interviu cu Cristina Ardeleanu

Cristina Ardeleanu este, de aproape 30 de ani, învăţătoare. Unul dintre acei oameni din sistemul educaţional care chiar îşi pun sufletul în îndeplinirea menirii lor. Am cunoscut-o pe Facebook, într-un moment în care şcoala copilului meu mă decepţionase până la suferinţă, am fost surprinsă (şi invidioasă, recunosc) să descopăr cât de frumos gândeşte şi lucrează cu copiii ei, apoi am însoţit-o puţin prin Bucureşti, într-o excursie organizată pentru clasa de care urma să se despartă în curând. Şi iar am fost invidioasă văzând felul deschis în care copiii ei, de clasa a patra, comunicau cu ea şi felul natural în care se înţelegeau între ei, fără ţipete şi ameninţări, cum eram eu obişnuită. Le făcuse tuturor copiilor tricouri roşii, cu mesajul: „You are the best”. Pentru că ea ştie că numai încurajându-i şi motivându-i pozitiv poţi scoate la lumină ce e mai bun din copii.

Care este povestea formării tale ca învăţătoare? Şi de ce ai ales această profesie?

Am terminat clasa a VIII-a în anul 1986, într-o perioadă în care fetele care voiau „să facă ceva” aveau două direcţii precise: ori liceu sanitar, ori liceu pedagogic. Aşa am ajuns eu, fără acele meditaţii clasice de la finalul clasei a opta, la unul dintre cele mai bune licee din judeţ: Liceul Pedagogic Caransebeş. Au urmat patru ani în care am şi învăţat, am şi descoperit lumea şi, mai ales, prietenia adevărată. Am fost îndrumată de dascăli valoroşi (de genul acela care te fac să te duci la olimpiadă, chiar dacă până atunci nu ţi-a spus nimic disciplina predată de ei), care au avut încredere în mine. Acolo, la liceul pedagogic din oraşul de pe Sebeş, m-am format ca dascăl, fără să fiu foarte conştientă de acest lucru. Nici la absolvire, în 1990, când am avut de ales din mai multe şcoli scrise pe tablă, nu eram convinsă că asta voi face toată viaţa.

Am ales şcoala cu numărul 10 din Reşiţa (pentru că era vorba de 10!). Pe 1 septembrie 1990, când m-am prezentat la post, am avut şansa de a primi o clasă întâi. Am plecat la drum cu douăzeci şi doi de elevi, mai mici decât mine cu 12 ani. Alături de ei am învăţat dăscălia.

După doi ani am dat la o facultate cu profil economic. Încă nu ştiam dacă vreau să plec din sistem sau să rămân. Când am absolvit, înţelesesem deja că locul meu nu era acolo, printre cifre şi balanţe, ci în clasă, unde cineva chiar avea nevoie de mine, iar eu simţeam că aveam atâtea de oferit. Apoi am mai făcut o şcoală, deoarece sistemul cerea studii superioare în domeniu, iar eu doream să îmi consolidez poziţia în sistem. Dar cu siguranţă liceul pedagogic e cel care m-a făcut învăţătoare…

De 28 de ani lucrez în şcoala pe care am ales-o atunci, de pe tablă, chiar dacă numărul e altul acum (7), de 28 de ani şcoala asta face parte din viaţa mea. Este o şcoală de cartier, dintr-un  oraş de la poale de Semenic, o zonă a Banatului Montan pe care n-aş părăsi-o niciodată. Am un băiat de 16 ani, care a înţeles (sper!) că înseamnă la fel de mult ca cei treizeci şi… de copii de la şcoală, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu i-o arăt aşa cum ar trebui. Probabil că sunt un caz izolat în rândul dascălilor care au făcut din profesie un mod de viaţă.

De ce crezi că ai ajuns să fii considerată de toată lumea o învăţătoare foarte bună? Care este secretul pentru a fi cu adevărat bun, şi nu doar o etichetă? A fost greu să ajungi aşa fără să faci compromisuri?

Este mult prea mult spus. Nu cred că sunt considerată de toată lumea o învăţătoare foarte bună. Nici nu ştiu dacă mi-aş dori asta. Pentru că apare reversul medaliei: La pomul lăudat… Ştiu sigur că sunt împăcată cu mine pentru că am o relaţie extraordinară cu copiii pe care-i am în bănci, zi de zi, timp de patru, cinci ore. Iar aceasta este mulţumirea mea cea mai mare: zâmbetul lor, îmbrăţişarea lor, apropierea lor. Muncesc foarte mult. Viaţa mea este indispensabil legată de şcoală. Zilnic caut să aflu lucruri noi, mă documentez, creez materiale… Vreau şi muncesc cu încăpăţânare pentru a-i face să înţeleagă un text, să se exprime, să comunice, să se comporte, să se adapteze în societate. Compromisuri? Nu fac. De ce să fac? Pe cine ar ajuta? Dacă ar ajuta copilul, da, aş face.

Care este principiul de bază în activitatea ta, de care ai încercat să nu te îndepărtezi niciodată?

Nu ştiu dacă pot vorbi de un principiu. După cum spuneam mai sus, sunt consecventă, poate chiar în mod exagerat uneori. Vorbeam zilele trecute cu copiii despre toleranţă. (Fac o paranteză: sunt fabuloase aceste discuţii cu copiii. Poţi să le povesteşti despre magneţi sau despre Ileana Cosânzeana, despre balene sau despre Everest, dar în momentul în care ajungi să dezbaţi o temă de acest gen, te poţi bucura de atenţia lor totală. Copiii au nevoie de astfel de discuţii. Au nevoie să le oferi explicaţii şi alternative.) Revenind la toleranţă, o fetiţă mi-a spus că eu sunt tolerantă cu ei (şi au aprobat toţi), pentru că repet şi repet unele lucruri, până le înţeleg toţi. Apoi a adăugat că şi ei sunt toleranţi cu mine.

Cam aşa este relaţia pe care o avem. I-am obişnuit să-mi spună, deschis şi sincer, ce probleme au. Sunt convinsă de faptul că trebuie să-i învăţăm să-şi spună părerea şi să şi ţinem cont de ea. E esenţial să avem o relaţie caldă şi frumoasă. E important să îmi intre zâmbind în clasă dimineaţa. Mă uit la feţele lor şi atunci mă simt împlinită. Înseamnă că le place să vină la şcoală. Mai puţin să se trezească de dimineaţă, desigur…

Ştiu că eşti foarte apropiată de elevii tăi nu numai la şcoală, ci şi în timpul liber, când faceţi activităţi extraşcolare împreună. Vorbiţi deschis, ca nişte prieteni, îi motivezi să fie mereu mai buni pentru ei înşişi, recunoşti atunci când ţi se întâmplă să greşeşti ceva… De ce crezi că nu pot face toţi profesorii la fel?

Activităţile extraşcolare pun bazele dezvoltării şi adaptării sociale, susţin activitatea de la clasă, te ajută pe tine, dascălul, să-ţi atingi obiectivele. Întotdeauna o lecţie despre pădure ţinută în clasă va însemna infim faţă de o plimbare reală în pădure. Cel mai bine înveţi despre Brâncuşi la Hobiţa şi la Târgu Jiu. Şi dacă ai şansa să ajungi la Paris, nu pleca fără să treci şi prin atelierul lui din Pompidou. Este esenţial pentru noi, educatorii, să-i facem pe copii să descopere lumea în care trăiesc, să aprecieze calitatea şi să discearnă valoarea adevărată. Trebuie să le oferim copiilor modele. REALE. Şi acest lucru poţi să-l faci cel mai bine prin activităţile nonformale.

Că recunosc când greşesc… e de bun simţ. Şi o fac fără niciun fel de reţinere, pentru că le explic mereu că TOŢI greşim, că nu e un capăt de lume ca ei să greşească la teste, la probleme, la evaluări ori concursuri, pentru că eu am încredere în ei că înţeleg ce au greşit şi că nu vor repeta acea greşeală. Le explic că şi adulţii greşesc, şi aici mă refer la mine, învăţătoarea lor, şi la părinţii lor. Nu înţeleg în ruptul capului de ce nu poţi să recunoşti sau să accepţi că ai avut o scăpare. De asemenea, e foarte important să discuţi cu ei. Copiii te taxează dacă nu eşti deschis cu ei. Sunt cei mai aprigi critici ai tăi, aşa că nu trebuie să rişti.

Corectez teme zilnic, multe. Sunt zile în care îmi trec prin mână 62 de caiete. După cinci ore de stat cu copiii, nu e deloc simplu să citeşti 62 de teme. Dar o fac. Şi mi se întâmplă să-mi scape câte ceva. Vin şi întreabă, pentru că aceasta e o regulă a noastră: să deschidă caietul şi să vadă ce e corectat. Lămurim imediat lucrurile. Mi se pare absurd să persişti într-o greşeală după ce ţi-a fost semnalată. Ori să te simţi jignit că eşti întrebat, ori să iei o atitudine de nepăsare şi să nu răspunzi la întrebare. Sinceritatea faţă de copii este baza unei relaţii frumoase cu ei.

De ce nu pot fi toţi profesorii la fel? Nu ar fi corect să răspund la această întrebare. Nu sunt în măsură să judec pe nimeni. Mai ales că sunt multe probleme în sistem: profesori care-şi fac meseria foarte bine, dar nu se bucură de sprijinul unor părinţi care nu înţeleg că trebuie să-i facem, împreună, pe copii să lucreze, să exerseze, să aplice ce au învăţat; sau părinţi care îşi doresc mai mult şi se lovesc de profesori cu viziuni diferite; sau cadre didactice care nu sunt corect pregătite pentru munca la catedră. Situaţiile sunt complexe şi dificile. Din păcate, pe fondul acestor dispute dintre părinţi şi profesori, apar situaţii tensionate care nu fac atceva decât să priveze copilul de o evoluţie corectă.

Care crezi că este cel mai mare obstacol întru crearea unei şcoli frumoase la noi? E ceva ce poate fi rezolvat prin lege? Dacă da, de ce nu se dă acea lege?

O şcoală frumoasă se face cu oameni frumoşi. Nu ştiu dacă legea e soluţia. Cred că problema e la noi. A fi dascăl nu este o meserie pe care o faci la un loc de muncă de unde-ţi iei salariul şi gata. A fi dascăl este o menire. Când terminăm anumite şcoli şi ştim că vom veni la catedră, nu realizăm asta. Sunt lucruri care nu se învaţă nici în liceele pedagogice şi nici în facultate. Se învaţă în faţa copiilor, muncind zi de zi cu ei, trăind zi de zi cu ei. O şcoală frumoasă depinde de societatea în care se dezvoltă. Copiii sunt frumoşi. Ei se formează şi se dezvoltă aşa cum tu, adultul, îi ajuţi, îi susţii. Problema este la adulţi, atât la profesori, cât şi la părinţi. O şcoală frumoasă ar  trebui să se bazeze pe încredere între părinţi şi profesori, pe respect, pe sinceritate şi fairplay. Din păcate, în ultimii ani, asistăm la o luptă permanentă între cele două părţi, ceea ce nu e corect pentru copil, în primul rând. Şi repercusiunile sunt pe termen lung, duc spre degradarea societăţii. Pentru că o şcoală frumoasă creează o societate frumoasă.

Dacă ai fi ministrul Educaţiei, care ar fi primul lucru pe care l-ai face?Cristina Ardeleanu

Mie mi se pare banal ce o să spun acum, pentru că o strigăm în disperare cu toţii: programa trebuie aerisită! Nu ştiu de ce insistăm noi să-i facem pe copii să înveţe multe şi grele, când rata analfabetismului funcţional e în creştere. Mi se întâmplă să citim un text şi să nu putem spune nimic despre ce am citit. Şi atunci acolo rămân şi insist, şi repet…  Probabil că, dacă aş fi ministrul educaţiei, mi-aş forma o echipă din cei mai buni oameni luaţi direct de la catedră, care să ştie cu ce ne confruntăm şi care sunt măsurile obligatoriu de luat. Cu o programă foarte încărcată, nu ai timp să consolidezi, să reiei, să fixezi. Programele şcolare trebuie adaptate la nivelul de înţelegere al copilului. Şi un alt lucru care mi se pare fundamental este formarea iniţială a cadrelor didactice. Nu prea mai există calitate în acest domeniu. Liceul acela pedagogic de pe vremea mea nu mai are absolut nicio legătură cu facultăţile de profil din ziua de azi.

Ce sfat ne poţi da nouă, părinţilor care dorim o schimbare reală şi pozitivă în sistem?

Părinţii şi dascălii care doresc o schimbare reală şi pozitivă în sistem ar trebui să formeze o echipă şi acea formulă, frecvent utilizată, relaţia şcoală – familie – comunitate, să existe cu adevărat. Dacă e să mă refer strict la activitatea mea, pot afirma că eu trăiesc prin ceea ce fac. Mi-am neglijat copilul ca să am timp pentru şcoala mea, pentru elevii mei. Nu e frumos să spun asta, dar, dacă tot suntem la ceasul destăinuirilor, o fac. Şi doare să vezi că există situaţii în care nu eşti perceput corect, nu eşti înţeles. Sunt convinsă că trebuie să ne implicăm cu toţii, să ţinem seama de părerile reciproce şi să avem încredere unii în alţii. Nu fac pledoarie pentru dascăli, dar faptul că a dispărut  respectul pentru omul de la catedră nu e util nimănui. Clar că el, omul de la catedră, e vinovat că s-a ajuns aici. Şcoala formează societatea. Dacă noi nu facem muncă de calitate, tot noi vom suporta consecinţele.

Mi-aş dori mult părinţi care să se implice contructiv în activităţile şcolii. Eu ştiu că nu le stăpânesc pe toate, îmi asum acest lucru şi cer păreri acolo unde nu mă pricep. Sunt deschisă pentru colaborare, comunicare şi găsirea unor soluţii de comun acord. În schimb, cer respect şi încredere în ceea ce fac. Şi, dacă găsesc şi sprijin, e perfect. Vorbitul pe la colţuri, insinuările, postările sau ştirile exagerate din perioada premergătoare zilelor de 1 şi 8 Martie, toate acestea distrug. Este nevoie să facem ceva, profesori şi părinţi, pentru a repara răul făcut de-a lungul anilor. Şi putem, pentru că ne pasă! E adevărat că noi, dascălii, trebuie să demonstrăm că merităm încredere şi respect, dar avem nevoie de spijinul părinţilor pentru a le redobândi.

Acum doi ani, Cristina Ardeleanu a acceptat propunerea de a deveni inspector şcolar. Despre acea experienţă şi despre întoarcerea la catedră, în partea a doua a interviului.

Autor: Alunita Voiculescu

Like
Sharing is caring
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Close Menu