parintiicerschimbare@gmail.com
Poveștile Valentinei – În Anglia clasele au nume

Poveștile Valentinei – În Anglia clasele au nume

Valentina a emigrat în 2018 în Marea Britanie, împreună cu cei doi copii de 9, respectiv 11 ani. Azi continuă să ne povestească despre şcolile copiilor ei (primul episod al seriei îl găsiţi aici).

Școala ca o familie, școala ca o comunitate, elevi fericiți, profesori respectați si părinți implicați – idealul aflat pe raftul cel mai de sus, la care poţi ajunge doar cu o scară înaltă, cu un număr infinit de trepte.

Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar acasă, în școala românească, mi se pare că am urcat doar numărul de trepte necesar ca să ne putem uita peste gard, în ograda vecinului. Am plecat de acolo cu impresia că școala nu este mai mult decăt o clădire pe care administratorii au împărțit-o în clase şi le-au închiriat fiecărui învățător, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-și făurească în ele o mini-școală.  Foarte profitabil pentru administrator, dar extrem de dăunător pentru ideal.

Vrei o școală-familie, vrei o școală-comunitate puternică? Atunci unește învățători, elevi și părinți! Unește energii, synergize, cum ar spune copiii mei! Ei învață acum, în școala britanică, pe lângă multe altele, și cum să-și dezvolte abilitățile de lider. Câți dintre cei care citiți aceste rânduri încă simțiți că pentru clasele A sunt rezervați cei mai buni învățători și cei mai buni profesori, iar pe măsură ce înaintezi în alfabet capacitatea profesională scade? Cine este de vină că  părinții împart profesorii în bine și slab pregătiți, că se zbat și, de multe ori, fac echilibristică pe muchia legii ca să aibă copilul cel mai bun învățător? În orice caz, nu părinții! Ei fac ce trebuie! De vină sunt cei care conduc școlile și care nu sunt acolo pentru elevi și profesori, ci pentru politicienii care se perindă pe la deschiderea anului școlar. Ca atare, nu-i interesează să creeze un mediu favorabil colaborării între profesori, pentru că profitul vine tocmai din existența concurenței intre ei. Dar vina este împărțită, pentru că poți colabora și dacă mediul îți este potrivnic, la fel de bine cum poți refuza colaborarea chiar dacă ți s-au oferit toate condițiile. De ce? Pentru că, așa cum am văzut ca există dumnezei  în spitale, așa cred că ni se vor dezvălui cândva şi dumnezeii din şcoli.

În Anglia, spre deosebire de România, clasele au nume, nu li se atașează litere

În Anglia, spre deosebire de România, clasele au nume, nu li se atașează litere. În școala copiilor mei au nume de țări, în altă școală au nume de pictori… Şi eu cred că se întâmplă așa pentru că denumirea claselor nu trebuie să sugereze existența vreunui clasament, cum o poate face alfabetul.  Să facem un exercițiu de imaginație, bazat pe experiența din școala românească: dacă aveți clasele A, B și C într-o școală despre care nu știți nimic, la care trebuie să vă înscrieți copilul, parcă ați vrea să nimerească la A, nu? Dar, dacă în aceeași școală ați avea tot trei clase, Costa Rica, Zambia și Australia, unde v-ați dori să nimerească copilul? Poate că în Australia pentru că e prima la catalog?

Însă, dacă mâine clasele A, B și C din România vor deveni Costa Rica, Zambia și Australia, nu e de ajuns. Pentru că, desigur, cineva va avea grijă să răspândească vestea despre clasa la care predă cel mai bun învățător și toți se vor da peste cap să nimerească copilul acolo. Dar dacă v-aș spune că, în Anglia, copiii au în fiecare an alt învățător și altă clasă în care învață? Și dacă aș adăuga că învățătorii din cele trei clase se întâlnesc de mai multe ori pe săptămână în cancelarie, atunci când copiii au ore cu profesorul de muzică, sport sau franceză, și nu o fac ca să bârfească la o cafea, ci ca să pregătească împreună orele, astfel încât să nu conteze că elevul este in Australia, Costa Rica sau Zambia, ci doar faptul că frecventează aceeași școală? Dar dacă plusez și vă spun că toate cele 3 clase beneficiază de aceleași condiții, pentru că niciun adevărat lider de școală nu şi-ar permite să accepte o sponsorizare, fie ea și de la părinți, direcționată doar către o anumită clasă? Şi că niciun profesor nu şi-ar permite să le ceară părinților să doteze clasa dacă vor performanță? Parcă nu v-ar mai păsa în ce clasă nimerește copilul, nu-i așa?

Fiecare școală își stabilește valorile în care crede și pe care le cultivă , le observă și le laudă atunci când copiii le dovedesc în comportamentul lor

Ce mai unește o școală în Anglia și se poate aplica și la noi? Fiecare școală își stabilește un etos, valorile în care crede și pe care le cultivă, le observă și le laudă atunci când copiii le dovedesc în comportamentul lor. Nu se premiază numai excelența academică, ci și excelența în comportament. Spre exemplu, școala copiilor mei consideră că fiecare copil poate fi un lider, de aceea și-a propus să cultive cele 7 obiceiuri care pot construi un lider din oricine (The 7 Habits Tree, pentru cine vrea să aprofundeze). În fiecare săptămână, se organizează adunări cu toți copiii din școală sau separat cu anii mai mici și cu cei mai mari. Directoarea școlii sau invitați din afară le vorbesc copiilor despre diverse subiecte care țin de educație. Eu am asistat la două astfel de assemblies, la una a fost invitat cineva de la clubul de fotbal din oraș care le-a ținut o lecție despre cum trebuie să se comporte pe terenul de joacă, în special atunci când joacă jocuri de echipă, iar pe cealaltă a organizat-o directoarea pentru că doamnele de la bucătărie  (cele care gătesc și servesc prânzul) s-au plâns că elevii nu se comportă frumos, sunt galăgioși, nu spun „mulţumesc” şi „te rog frumos”.

Mai sunt şi alte lucruri care unesc o școală, dar care sunt mai greu de aplicat în România, unde se învață în schimburi. Programul unui profesor la școală este ca al oricărui angajat din orice companie sau altă instituție: vine la școală la 8 şi pleacă la 16. Copiii stau la școală de la ora 9 la ora 15.  Mai mult timp petrecut împreună face diferența între o școală-tranzit și o școală-comunitate.

Lupta pentru cele patru ore de după școală e la fel de importantă pentru actorii din educație ca şi cea pentru cele patru ore de școală.

În încheiere, aş zice că, da, îmi plac știrile despre profesori care predau cu gândul la elevi și nu exclusiv la programă, la manual, la planificare. Da, îmi place când văd profesori care se întâlnesc în conferințe și ateliere, unii dornici să dăruiască, alții să primească inspirație. Da, îmi place să citesc și să urmăresc pe Facebook profesori care își prezintă metodele ingenioase de predare. Dar voi fi optimistă abia atunci când voi vedea știri despre școli întregi care folosesc metode ingenioase de predare, gândite de întreg corpul profesoral, pentru că astfel de profesori ca mai sus nu sunt decât niște lupi singuratici deocamdată. Nevoia lor de a se afirma public este doar un strigăt de ajutor, pentru unii, sau o dorință de notorietate, pentru alții – pentru că, nu-i așa, educația poate fi o afacere chiar bănoasă în România, unde copiii și învățătorii stau la școală până la 12, iar părinții la serviciu pâna la 18. Lupta pentru cele patru ore de după școală e la fel de importantă pentru actorii din educație ca şi cea pentru cele patru ore de școală.

(va urma)

Sharing is caring
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Close Menu