profesori elevi

Mesajul meu reprezintă un punct de vedere, atât al profesorilor, cât și al părinților, în urma crizei prin care trece sistemul educațional în ultimul timp. Auzim acuzații, și dintr-o parte, și din cealaltă. Părinții acuză profesorii că nu își fac bine treaba, profesorii acuză părinții că nu se implică sau că se implică prea puțin. La mijloc este elevul. Uităm, în aceste zile de el, actorul cel mai important.

Sunt profesor de limba și literatura română și am o vechime de șaptesprezece ani. La bază sunt învățătoare și am terminat Colegiul Pedagogic ”Constantin Brătescu” din Constanța. Baza mea o constituie acest liceu. Cinci ani de practică necontenită la clasă m-au format. Profesorii nu sunt pregătiți în facultate pentru ceea ce înseamnă lucrul la clasă. Da, se învață teoria specialității, se face modulul psihopedagogic, teoretic, și atât.  De asemenea, sunt mama unui băiat de 13 ani, elev în clasa a VII-a, care se lovește zilnic de tot ceea ce înseamnă sistemul educațional (teme exagerate, neînțelegerea unor materii, etc). Așadar, pot spune că știut acest sistem din ambele părți.

Ce îi lipsește sistemului? Această discuție se poartă zilnic, în mass-media și pe rețelele de socializare: proasta finanțare, programele stufoase și neadaptate cerințelor actuale, supraaglomerarea claselor, profesori slab pregătiți sau rămași închiși în vremuri trecute, etc. Mă opreasc  aici cu această discuție pentru că îmi doresc să scot în evidență alte lucruri.

Am făcut introducerea de mai sus pentru a vă explica de ce pot înțelege toate „taberele” (nu e un termen pe care ar trebui să-l folosim, dar care se pronunță des) implicate în actul educațional. Nu reușesc să-mi aduc aminte dacă, înainte de a intra Rareș la școală, dădeam teme multe elevilor mei, dar, cu siguranță, de când este și el în sistem, am mare grijă la „cantitatea” de teme. Exercițiile trebuie să consolideze ceea ce deja am lucrat la clasă. Temele mai lungi, proiectele sau modelele de Evaluare Națională, le dau pentru o săptămână sau chiar mai mult, în funcție de complexitatea lor.

De mică, mă jucam cu creta și tabla, visam să fiu în fața clasei. Sigur asta a fost menirea mea. Întotdeauna, când primesc o nouă generație, pun bazele unei relații, dincolo de ceea ce predau la clasă. Întotdeauna, intru zâmbind în clasă și îi întreb ce fac (știu toate micile lor năzdrăvenii, problemele pe care le au, bucuriile sau supărările, etc.). Cu mai mulți ani în urmă, un elev mi-a spus: „Doamna, astăzi, nu ne-ați zâmbit!”. Nu mai știu ce gânduri mă copleșeau, dar m-a marcat ceea ce mi-a spus și, de atunci, îmi las toate problemele la intrarea în școală, iar la clasă intru zâmbind.

Mulți dintre noi uităm că nu suntem în fața lor pentru a le dicta, a-i pedepsi, ci pentru a-i sprijini din toate punctele de vedere

Așadar, sunt lucruri care țin de noi, profesorii, prin care îi putem atrage pe elevi (câte un zâmbet, câte o glumă, înțelegere, rigurozitate și, cel mai important, implicare). Implicarea presupune să faci tot ceea ce ține de pregătirea elevului pentru examen, dar și pentru viață. Mulți dintre noi uităm că nu suntem în fața lor pentru a le dicta, a-i pedepsi, ci pentru a-i sprijini din toate punctele de vedere.

Cu două generații în urmă, am avut un elev care, ca mulți alții din această țară, a fost lăsat singur. Nu avea tată, iar mama a plecat în străinătate, lăsându-l în grija unei bunici paralizate. La un moment dat, a devenit, așa cum spun unii colegi, un copil „problemă”. Atât de mult am stat de vorbă cu el, am încercat să-i clădesc încrederea în sine, dar părea că nimic nu funcționează. Mediile la purtare îi erau scăzute, apăreau corijențele și nimeni nu ne ajuta. Am descoperit că era pasionat de mașini și, astfel, am început să-i spun zilnic cum poate ajunge un mecanic auto bun, iar eu am nevoie de unul în care să am încredere ca să-mi reapare mașina. I-am încurajat pasiunea și a mers la liceul de specialitate. L-am sfătuit să se apropie de profesori, să nu uite scopul pentru care se află acolo și să aibă grijă la anturaj. Și, astfel, a fost trimis într-un schimb de experiență în Germania. La terminarea liceului a fost angajat de o firmă mare de transport, iar acum este un om integrat din toate punctele de vedre, pe picioarele lui. Mă sună din când în când să îmi povestească despre el și să-mi spună: „Mulțumesc, doamna dirigintă!”. Ce s-ar fi ales oare de copilul „problemă?” Foarte  ușor punem etichete elevilor noștri, dar nu încercăm să trecem dincolo de bariera pe care elevii o pun.

Materia e stufoasă, termenii sunt greoi, dar putem face lecții de succes dacă ne adaptăm noi, profesorii, acestor generații

Vreau să mai punctez un singur lucru: Da, materia e stufoasă, termenii sunt greoi, dar putem face lecții de succes dacă ne adaptăm noi, profesorii, acestor generații și dacă nu așteptăm ca ei să se alinieze normelor rigide pe care le-am aplicat până acum. Vă dau câteva exemple: „Copiii de astăzi nu citesc!” – Da, pentru că ei vor o altă literatură. Dacă le sădim sămânța cititului, putem să trecem și la literatura clasică. În ultimii ani, am aplicat o nouă metodă. Aleg o carte (pe care, poate, nici eu n-am citit-o) și, împreună, avem timp o lună să o citim, apoi ne întâlnim și o discutăm. Citim pasajele preferate, discutăm ceea ce ni s-a părut interesant, tragem concluzii, etc. Ultima oară am ales „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, apărută în 2006. Nu toți copiii știau detaliile legate de lagărele naziste, așa că am organizat la școală o zi de cinema. M-am gândit mult în legătură cu filmul care să redea realitatea aceea teribilă, dar care să fie pe înțelesul copiilor și să nu-i marcheze și, astfel, am ales „La Vita e Bella”. Au venit îmbrăcați lejer, cu pernuțe de stat pe ele, popcorn, suc și am vizionat filmul. Le-a plăcut mult și au înțeles mai bine ceea ce au citit apoi.

Orele de literatură sunt mai plăcute, dar cele de gramatică pot fi mai aride. Am încercat să găsesc tot timpul metode noi pentru a-i face atenți și pentru a reuși să plece acasă cu lecția învățată din clasă. Într-o zi, la clasa a V-a (acum doi ani, pe vechea programă), aveam formele accentuate și neaccentuate ale pronumelui personal. Am luat de la sala de sport niște jaloane și cercuri colorate și am creat diverse trasee, care marcau diferitele pronume. Am țopăit toată ora împreună, iar elevii au plecat cu lecția învățată și înțeleasă, transformând o materie aridă, în ceva distractiv.

În concluzie, cu toate greutățile actuale (ar trebui să ne unim cu toții, profesori, elevi și părinți pentru a schimba sistemul), noi, profesorii, putem să-l atragem pe elev și să-i simplificăm munca. Zâmbiți-le, fiți aproape de ei și vor iubi disciplina dumneavoastră.

Autor: Cabuz Oana Roxana, profesor de Limba si Literatura Romana, Școala Gimanzială nr 1 Poarta Albă

Poate te mai intereseaza si

Nu încuraja, profesore, ura față de el. Repară-l! Prin iubire! Eu sunt profesor. Și mamă. Și în timpul “liber” mă ocup cu perfecționarea (master-ul).Azi, la cursul de management, discutăm despre comportamente ...
Reușisem să fiu Doamna Învățătoare! Despre cum ... să comunicăm asertiv, nu instinctual...Preluasem, prin detașare, clasa a doua. Școala începuse de nici trei săptămâni și deja eram ...
Doamna M Septembrie. Luni. Băiat, cu plete blonde şi ochi mari albaştri, e pe cale să se transforme în elev. Curat la suflet, fără experienţă în colectivităţ...
Sharing is caring

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *