Despre cum … să comunicăm asertiv, nu instinctual…

Preluasem, prin detașare, clasa a doua. Școala începuse de nici trei săptămâni și deja eram cu nervii la pământ.

Fusesem avertizată încă din prima zi de către femeia de serviciu: ”Ne-a mâncat zilele în doi ani … Vă zic eu, așa ceva … ! mai sunt copii năzbâtioși, dar ăsta e și cu fițe! Nu-i ajungi nici cu prăjina la nas maică-sii! Și-apoi, dacă ea-i ține partea, cu el n-ai ce face! N-aveți ce vorbi nici cu ea, nici cu tac-su!” Inițial am crezut că exagerează. Lucram de câțiva ani buni cu școlari mici și, îmi spuneam în sinea mea, că știu cum să-i iau, că am tact pedagogic.

Dar iată că acum lucrurile tindeau să-mi scape de sub control. În clasă mă descurcam cu cei mici, însă în pauze Dany îi teroriza pe toți … și nu trecea nicio zi fără să mă aștepte la poartă câte o mămică … (de fapt, ele mă așteptau din varii motive, cerându-mi explicații, cu zâmbetul pe buze și cu ochii micsorați, pentru orice: pentru o subliniere cu roșu pe tema de casă, pentru „descriptorii de performanță” ai unui test, pentru planșa de la desen…). De cele mai multe ori, însă, subiectul principal era Dany:

”Doamnă, ia uitați-vă! Abia i-am schimbat sarafanul și i-a scris pe el cu marker permanent!”; ”Doamna învățătoare! Așa nu se mai poate! I-a lipit gumă de mestecat în păr…”; ”Dar e posibil, doamnă? E posibil?! Să-i rupă foile din caiet?!!”

Era a patra oară când îi convocam pe părinții lui Dany la școală … și prima dată când mă anunțaseră că vin. De fapt, doar mama lui mi-a confirmat că vine. O așteptam în clasă, după ore. „Să-i zici vreo două și din partea mea!” – mi-a strigat cineva de pe hol. Eram prea emoționată să mai identific cine… După o întârziere considerabilă (sfertul academic trecuse) a sosit și mama lui Dany și a intrat val-vârtej, trântind ușa:

”Ziceți repede ce aveți de zis, că vin din programul meu de lucru și firma mea nu o gestionează nimeni cât timp lipsesc … Care-i treaba? Numai de copilul meu vă luați? Ați făcut toți o fixație pe el! Ăilalți sunt toți cuminți, ce să zic…!”
Am simțit cum mi se urcă tot sângele în cap. Mi-a stat pe limbă să-i spun că mai întâi, pe timpul ei, ar trebui să salute … și, da, toți ceilalți copii erau cuminți, foarte cuminți în comparație cu al ei …

Dar, am zâmbit:
”Bună ziua și dumneavoastră! Știu că vă grăbiți, dar mi-ar face plăcere să servim o cafea împreună… Luați loc!”
S-a așezat vădit încurcată. Pe catedră așezasem două cești și un ceainic. Mirosea plăcut a cafea. În timp ce îi turnam cafea în ceașcă, i-am spus:
”Cum preferați …”
A sărit ca arsă de pe scaun: ”Prefer să-mi ziceți direct, că oricum îmi ziceți numai ce vă place! … lumea-i invidioasă și m-am obișnuit să-mi sară mereu cineva la beregată!”
”… cu zahăr sau fără zahăr?” – am continuat, încercând să fiu calmă și să-i zâmbesc în continuare.
”Cu zahăr!”, a rostit apăsat și s-a așezat din nou pe scaun.
A gustat din cafea, ridicând instant dintr-o sprânceană: ”Este bună, trebuie să recunosc! … Și, de ce m-ați chemat?” Am sesizat o schimbare de ton.

Mi-am amintit, însă, că nu eu stăteam de vorbă cu ea, nu eu cea furioasă și cea agasată direct de copiii care erau victimele lui Dany, nu eu cea presată de părinții acestora ca să iau măsuri, nu eu cea care gândeam că l-a răsfățat în loc să-l educe … Cu ea stătea de vorbă Doamna … Doamna Învățătoare, cum îmi spuneau toti copiii, chiar și Dany.

Încurajată de impactul cafelei în schimbarea tonului și a atitudinii, am fost gata să dau drumul la avalanșa de plângeri … Abia mi-am stăpânit impulsul de a-i înșira toate prostiile care le făcuse fiul ei. Mi-am amintit, însă, că nu eu stăteam de vorbă cu ea, nu eu cea furioasă și cea agasată direct de copiii care erau victimele lui Dany, nu eu cea presată de părinții acestora ca să iau măsuri, nu eu cea care gândeam că l-a răsfățat în loc să-l educe … Cu ea stătea de vorbă Doamna … Doamna Învățătoare, cum îmi spuneau toti copiii, chiar și Dany.

Atunci, am scos din portofoliul lui Dany un desen. ”Uitați-vă cât de frumos desenează fiul dumneavoastră!” S-a uitat mirată la desen: ”Este făcut de el?… că acasă nu prea face nimic … și cu temele ne chinuim foarte tare…” ”Da, și nu doar acesta!” I-am arătat și celelalte două desene. ”Vroiam să vă cer acordul ca Dany să coordoneze o expoziție de desene, o expoziție a clasei…” ”Sigur!” Părea mai mult decât încântată. I-am spus cam ce ar avea de făcut. Își nota riguros în agendă. ”Ca să aibă succes, va trebui să coopereze cu ceilalți copii …” – i-am spus. ”Va fi puțin cam dificil …” – a remarcat ea. ”Sunt convinsă că va reuși. Dumneavoastră puteți să-i explicați cel mai bine cum ar trebui să se comporte cu ceilalți copii ca să-l accepte. Și că nu ar fi tocmai în avantajul lui să le lipească gumă de mestecat în păr sau să le scrie cu marker permanent pe haine. Dumneavoastră conduceți o firmă și știți mult mai bine ca mine cum să-i convingeți pe oameni să colaboreze.” Dintr-odată, nu se mai grăbea. Am savurat amândouă cafeaua, plănuind în amănunt expoziția …

Reușisem! Reușisem să-mi stăpânesc reacția instinctuală, reușisem să-mi controlez emoțiile negative, reușisem să nu-i critic băiatul, unicul ei copil… centrul universului ei … Reușisem să fiu Doamna Învățătoare!

Roadele s-au văzut chiar de-a doua zi. Dany le vorbea copiilor, cu entuziasm, despre expoziție. Copiii părea încântați și îl ascultau, fără să-și amintească de altceva. Una dintre colege m-a oprit pe hol: ”Nu știam că ai de gând, dragă, să faci o expoziție de desene!” ”Nici eu nu știam, dar ieri nu mi-a trecut altceva prin minte …” i-am spus râzând.

Autor: Simona Indreica 

Conf. univ. dr. Universitatea Transilvania din Brasov – Dr. în Științe ale Educației

Pe Simona Indreica o puteti citi si aici.

 

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *