Interviu cu Adriana Moca – Școala ar trebui să fie un loc unde să poți greși

Adriana Moca a absolvit UNATC la secţia actorie (clasa profesoarei Sanda Manu) şi a continuat să se perfecţioneze în domeniu la Paris, cu o licență în teatrologie la Institut d’Études Théâtrales. De asemenea, a obţinut un titlu de master în Comunicare și Relații Publice la Universitatea București. Acum, la 56 de ani, afişează un CV impresionant, cu roluri la teatre importante (Teatrul Național Craiova, Bulandra, Nottara, Teatrul Mic), în filme şi la televiziune, colaborări la radio, în presa scrisă şi în campanii de comunicare. Însă, de o vreme încoace, şi-a pus cu predilecţie sufletul şi energia în proiecte de activism cultural, în calitate de fondator şi director al Asociaţiei culturale Vis-à-vis (http://www.asociatiavisavis.ro/, https://www.facebook.com/asociatiavisavis/). Multe dintre aceste proiecte sunt de educaţie culturală, adresate elevilor şi studenţilor, precum Lecturi sonore, Audioteca Şeherezadei, Opţiunea Smart şi altele.
Am rugat-o pe Adriana să ne povestească în ce fel a început aventura ei în acest domeniu, al educaţiei prin cultură şi de ce încearcă mereu să aducă împreună copiii şi cărţile.
Eşti implicată în multe proiecte culturale. Care a fost motivul pentru care ai hotărât să le faci?
Adriana Moca – Cu 12 ani în urmă, participând în calitate de mătușă la temele nepotului meu, am observat o modificare majoră a predării literaturii. Am parcurs apoi manualele de limbă și literatură română, de la toate editurile, și m-am speriat. Cantitatea de informații inutile şi perspectiva din care era abordată literatura erau de natură să-i îndepărteze pe copii de lectură, nu să-i apropie. Argumentări, demonstrații, „explicați titlul” – acum, serios, cum explici Sara, pe deal unui elev de clasa a VI-a? Observam o abordare “tehnică”, mai curând de critică literară, instalarea dresajului minții copiilor, care, apropo, sunt foarte creativi și imaginativi până intervine un adult care le impune propriul sistem de gândire.
Toate aceste observații m-au determinat să creez niște ateliere de lectură. Primele au fost sub egida Fundației Calea Victoriei, la Teatrul Odeon. Am lucrat cu copii excepționali, ludici, dornici de exprimare, dar și cu timizi până la muțenie. Bucuria cea mai mare a fost când am reușit să implic copilul tăcut și absent în joaca celorlalți. Principiul „Aici nu există răspuns greșit” funcționează magic. Mulți copii sunt terorizați că vor spune o prostie și că se va râde de ei, așa că preferă să nu spună nimic. Încrederea în ei înșiși e vitală.
Școala ar trebui să fie un loc unde să poți greși fără să ți se taie capul. Asta am învățat eu la facultatea de teatru. Păi, dacă eu, ca actor, pot să greșesc și să zic o replică după capul meu, poate diferit de ce voia regizorul, și totuși nu mi se întâmplă nimic (adică nu mă dă afară din distribuție), atunci și un copil la școală ar trebui să poată experimenta, fără frica de a fi judecat, notat, disprețuit!
Cât de greu găseşti sprijinul financiar necesar susţinerii acestor programe?
Adriana Moca – Am fondat, împreună cu Felicia Diaconu (Xerox) și Anca Dragomir (Teatrul de Comedie), Asociația Vis-à-vis și am început să imaginez proiecte cofinanțate de AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional). Speram ca prin ele tinerii să descopere frumusețea lecturii și puterea ei de a deschide mintea și sufletul. Am câștigat până acum cu toate proiectele depuse, dar e o cantitate apreciabilă de muncă. În plus, e nevoie de cel puțin 10 % autofinanțare şi chiar mai mult (15-20%), dacă vrei punctaj mai mare. Ca să produci banii, te zbați, muncești mult, fiindcă sponsorizările nu cad din copaci. Statului nu-i pasă deloc de spațiul cultural independent, deși de acolo vin numeroase proiecte cu beneficii importante pentru publicul tânăr.
Cu ce categorii de vârstă lucrezi?
Adriana Moca – În atelierele de lectură perfomativă lucrez mai bine cu copii din ciclul V-VIII și liceu (IX-X). Cu cei foarte mici trebuie folosite alte tehnici, pe care eu, personal, nu le stăpânesc, dar sunt atâția alți actori care o fac foarte bine. Liceenii de 17-19 ani au deja preocupările lor bine trasate, examenele de bac și pregătirea pentru facultate le ocupă mult timp. Pe segmentul 10-16 ani, încă poți să modifici tipare greșite sau să îmbunătățești.
Din ateliere, copiii rămân cu fragmente învățate pe dinafară (fiindcă le lucrează aproape ca la teatru), cu sensuri noi ale textului, dar și cu sentimentul că pot să facă lucruri despre care nu știau că le pot face, capătă curajul unei opinii în fața grupului, pot citi cu glas tare, fără teamă, învaţă să aibă încredere în ei înșiși. Cu unii întâlniți acum trei ani încă țin legătura (pe Facebook) și-mi povestesc ce au mai citit, la ce facultate vor să meargă etc. Pentru mine, care n-am copii, e reconfortant să văd că întâlnirile noastre dau rod. Eu însămi am avut norocul unei întâlniri cu un mentor excepțional, doamna Ruxandra Oteteleșanu, o aristocrată a minții, erudită și dublată de o calitate umană desăvârșită. De fiecare dată când încep un nou atelier, mă gândesc la blândețea, umorul și harul acestei doamne, și încerc, după puterile mele, să aduc în viața copiilor lumina și încrederea pe care le-am primit eu.
Cum ţi se par copiii care participă la acţiunile tale?
Adriana Moca – De necrezut, dar majoritatea sunt foarte timizi, foarte supuși, aproape resemnați (mai ales cei din orașe mici sau sate). Sunt şi unii care se manifestă gălăgios, dar de obicei o fac din nevoia de atenție (pe care n-o obțin altfel). De fiecare dată, umorul dezamorsează mica tensiune – în fond, tot ce-și doresc e să fie luați în seamă.
În atelierele acestea nu prea e timp să cunoști mediul familial din care provine copilul, să înțelegi mecanismele unui anumit comportament. Profesorii m-au atenționat asupra unora cu probleme mai deosebite (părinți plecați la muncă în străinătate, cu afecțiuni grave sau în pușcărie). Încerc mereu să lucrez cu cei „în carapace”, care aparent nu se descurcă sau care nu vor să participe la început. Mi-amintesc de un băiețel din Slatina, care ridica din umeri la fiecare întrebare. Nu avea cuvinte. Până l-am convins să vină în fața clasei și să încerce și el câteva fraze. I-am sugerat o situație dincolo de text și, sub privirile uimite ale colegilor și profesorilor lui, copilul mut a căpătat glas și o forță pe care nu i le bănuia nimeni.
Nu cred că profesorii au timp și pentru tehnici teatrale, dar le-ar ușura mult efortul de predare. Ludicul, umorul, crearea unei conexiuni între text și realitatea imediată a copiilor fac minuni.
Ai spus că te-au speriat manualele de limba română din ziua de azi, perspectiva din care este abordată lectura şi felul în care şcoala nu încurajează imaginaţia copiilor, ci o îngrădeşte.
Adriana Moca – Aşa este. Nu știu de ce temele lor la română se numesc compuneri, când ele seamănă mai mult cu niște procese verbale. Nu înțeleg de ce sunt constrânși să se exprime în 5-8-10 rânduri, că doar nu scriu articole de presă (unde ai niște bareme de semne, fiind un spațiu limitat). E ridicolă cerința, fiindcă prima lor grijă va fi să ajungă la numărul de rânduri, scriind cu spații mai mari (dacă n-au inspirație) sau înghesuit (dacă știu ce vor să spună). Și unii și alții trebuie notați, căci au răspuns conform cerinței. Dar conținutul? Nu mai interesează pe nimeni CUM și CE gândește, imaginează un elev?
Mi se pare că școala (deşi sper că nu e peste tot la fel) propune un tipar de gândire, clișeic, anost și predictibil. Cui folosește să scoată pe bandă rulantă oameni banali și resemnați? Cât despre această „comunicare”, care a înlocuit practic literatura în curricule, n-ar fi mai simplu să aibă o oră cu exerciții de comunicare în variate situații? Și să-i lăsăm textului literar coroana regală?
Cum ţi se pare a fi şcoala de azi faţă de şcoala din copilăria ta? Ce era bine „pe vremea ta” şi nu mai e bine acum? Dar rău?
Adriana Moca – Generația mea, care s-a format în perioada comunistă, avea mult mai puține teme pentru acasă, dar listele de lecturi suplimentare erau nelipsite. Profesoara de română din gimnaziu ne dădea aproape zilnic de făcut câte o compunere. Fără limită de rânduri. Scriam cu plăcere, probabil naiv și plin de „floricele”, dar cu exercițiu constant. E adevărat că, în afara cărților și a unor spectacole de teatru sau concerte, noi nu prea aveam alte forme de petrecere a timpului liber.
În liceu (Cantemir și apoi Zoia Kosmodemianskaia), am prins doi ani de literatură universală, cu o profesoară care venea din zona universitară, iar profa de română din Cantemir, doamna Aurelia Marinescu (autoarea Codului bunelor maniere) conducea un club de lectură, unde-l invita sistematic pe Mircea Cărtărescu (pe atunci student la Litere și fost elev cantemirist). Respiram un aer cultural, culmea, într-o vreme care nu privilegia cultura – ca și acum, de altfel.
Nu țin minte să fi fost copleșită de numărul de teme. Aveam timp să citesc, să mă plimb, să văd spectacole, ba chiar să cânt într-un grup celebru la vremea aceea, SONG. Dar am urât Economia Politică, pe care am învățat-o pe dinafară pentru examenul de treapta a II-a.
Sunt tentată să zic că aveam profesori buni, poate nu atât de copleșiți de birocrație, ca azi. În general, un profesor poate să-ți facă simpatică o materie sau măcar să n-o detești, prin efortul lui de predare. Azi nu mai e timp de explicații, îmi spun copiii că, dacă n-ai înțeles din prima, nu stă nimeni să mai explice o dată. În timpul liceului, pe vremea mea, se dezvolta capacitatea de sinteză, iar bacul se baza pe acest tip de abordare.
În anii 1979-1980, s-a introdus în licee practica pe anumite meserii. La Zoia ni s-a predat steno-dactilografia. Mi-a fost extrem de utilă, căci până am intrat la facultate mi-am câștigat existența ca dactilografă. Nu știu să se mai facă vreo practică azi în licee. Și ar fi necesară, pentru o piață a muncii atât de diversă!
Copiii de azi au aproape același program ca al unui adult, în medie 8 ore sau chiar mai mult pe zi. Nu se mai joacă, nu ies în parcuri, nu mai au prieteni. Au 5-6 ore de cursuri, apoi teme, meditații, poate un curs suplimentar de limbă străină sau un instrument, când toate acestea ar putea fi făcute la școală. Nu e de mirare că obosesc, că au imunitate scăzută, că incidența depresiilor a crescut în rândul tinerilor.
Care este prima decizie pe care ai lua-o dacă ai fi ministrul educaţiei?
Adriana Moca – Nu mi-aș dori să fiu ministrul Educației dacă în subordinea mea ar rămâne aceiași funcționari. Dar, să zicem că aceștia ar fi buni profesioniști: aș elibera programa școlară de tot ce nu poate fi pus în legătură cu societatea și cu istoria, cu piața muncii şi cu realitatea imediată. Nu folosește nimănui să stocheze atâtea informații dacă nu le conectează la o problemă reală.
Aș reintroduce un modul de practică pe meserii care nu cer aptitudini speciale: asistenți de vânzare, recepționeri, croitorie.
Aș introduce pentru ciclul primar o zi pe săptămână dedicată artei plastice, muzicii, literaturii, dansului. În ziua aceea, intrarea la toate muzeele din țară ar fi gratuită pentru elevi. Un popor consumator de artă e mai sănătos și, în timp, poate investi (după posibilități) în cultură. Deci, statul ar avea de câștigat!
Examenele psihologice anuale pentru profesori și consultanța psihologică permanentă ar fi obligatorii. E o meserie grea, care uzează, iar cei care o fac au nevoie de sprijin.
Aș organiza anual școli de vară pentru copii fără posibilități, unde artiștii ar veni să predea cursuri de teatru, muzică, desen.
În Franța există acea École Normale Supérieure, care dă corpul profesoral de elită. Aș prelua modelul. Sunt atât de multe lucruri de făcut, de bun simț, fără să inventăm nimic (oricum, originalitățile noastre sunt hilare, de cele mai multe ori) încât mă întreb de ce ne învârtim în cercul ăsta vicios de atâția ani. Probabil că e ceva ce ține de o voință politică, strâmbă și analfabetă funcțional.
De ce crezi că este cultura atât de importantă pentru societate, din moment ce ai pus-o în centrul preocupărilor tale? Cum poate ea să răspundă nevoilor omului modern, hăituit între serviciu şi casă, pe drumuri proaste şi interminabile, când ea nu poate răspunde nici măcar nevoilor primare, de la baza piramidei lui Maslow? Cum ai putea convinge un măturător stradal cu cinci copii mici acasă să citească, seara, la culcare, câteva pagini dintr-o carte? Sau să îi aducă pe copii la una dintre sesiunile tale de lectură dintr-o bibliotecă publică?
Adriana Moca – Datorez ce sunt și ce fac părinților mei, oameni simpli, fără studii superioare, dar care mi-au cumpărat mereu cărți. Mama îmi recita din Eminescu, tata venea întotdeauna cu o carte sau două în geantă. Cred că erau și mult mai accesibile ca preț. Biblioteca Pentru Toți era realmente… pentru toți! La bibliotecile publice și la cele școlare găseai mereu o carte bună de citit. Cred că nu se poate trăi fără frumusețe, spirit și cultură. Odată ce le-ai descoperit, viața în afara lor e imposibilă. Sunt convinsă că un gunoier își dorește pentru copiii săi un alt destin, mai bun. Uite, acum câțiva ani, m-am dus în Piața Coșbuc, să cumpăr flori. Una dintre florărese m-a apelat pe numele mic și așa am aflat că fuseserăm colege până într-a opta. Ea a renunțat atunci la școală și a devenit ceea ce era astăzi. Dar copiii ei făcuseră facultăți și se mândrea cu succesele lor.
Dacă societatea ar oferi modele valoroase profesional și uman, modele de succes obținut prin muncă și studiu, perspectiva asupra educației s-ar schimba. Dar ce văd copiii în jur, de aproape 30 de ani încoace? Cum îl determini ca părinte sau profesor să învețe, să fie cinstit, corect şi moral, când copilul vede că minciuna, tupeul și hoția sunt valorile care contează?
Ai sfătui un copil din zilele noastre să se facă actor în România? Dar scriitor?
Adriana Moca – Da, cu condiția să știe ce e dincolo de aplauze și de glamour-ul covorului roșu, câtă muncă e în spate, de fapt, și să înțeleagă că succesul și recunoașterea nu vin întotdeauna imediat. Că se poate să tragi și să aștepți multă vreme (dar fără să te acrești) până devii starul pe care ți l-ai imaginat pe când erai puști. Dar, dacă asta e alegerea, l-aș sfătui să meargă într-o săptămână la toate spectacolele lui Marius Manole (ca să înțeleagă de câtă energie, rigoare și disciplină e nevoie înafară de talent), să știe la perfecție româna, plus încă o altă limbă, cel puțin.
Iar dacă vrea să devină scriitor, condiția primordială e să citească. Mult, constant, variat.
Ce sfat ne poţi da nouă, părinţilor care dorim o schimbare reală şi pozitivă în sistemul de învăţământ?
Adriana Moca – Faptul că aveți deja un loc virtual de întâlnire e un mare pas înainte. O asociație la nivel național a cărei voce să conteze ca un partener în discuții cu ministerul, ar ajuta încă și mai mult.
Dacă toți părinții ar renunța la ideea de cadouri față de profesori, dacă ar cere – politicos dar ferm – introducerea unor ore de sprijin pentru elevii care nu au înțeles la clasă anumite subiecte, poate că ar dispărea ideea asta stupidă de meditații din clasele mici. Depinde doar de părinți să obțină măcar o mică însănătoșire a sistemului!
Dar părinţilor de adolescenţi, ce sfat le poţi da, ca să treacă uşor şi fără pagube majore peste această perioadă dificilă? Pentru că întâlneşti mulţi adolescenţi în activităţile tale.
Adriana Moca – Părinții ar trebui să fie solidari cu copiii lor, să-i audă și să-i asculte, e cel mai important. Pe urmă, poate niște întâlniri amicale între mame/tați, la o cafea, un club, într-un parc i-ar ajuta pe cei care se pot simți depășiți de situație. Există cărți pe tema asta, aş recomanda editura Trei.
Adolescența e o perioadă dificilă, de acord, dar să nu o dramatizăm. Toți am trecut pe acolo, e suficient să facem un efort de rememorare și să folosim umorul. Adolescenții au nevoie de puțin teribilism ca să-și construiască personalitatea. În doze mici, fronda nu e nocivă. E nevoie doar de atenție și încă o dată, de umor!
Crezi ca oameni sufletişti ca tine şi proiecte ca ale tale pot „petici” găurile făcute de şcoală în personalitatea, mintea şi sufletul copiilor? Crezi că există suficiente iniţiative de acest gen acum la noi sau că e nevoie de mai mult?
Adriana Moca – În spațiul cultural independent există proiecte dedicate tinerilor, dar ele nu reușesc să acopere necesitățile la nivel național. Pe urmă, e important și cine le face, dacă reprezintă ceva în ochii tinerilor. Modelul e vital. Când ești copil, îți dorești să fii ca un personaj dintr-un basm sau ca cineva din apropiere.
E o responsabilitate foarte mare să stai în fața unor tineri. De la felul în care te îmbraci, până la modul de adresare și conținutul livrat, trebuie să fii conștient de impactul pe care îl ai, să realizezi că poți să le modelezi gândirea, gustul, ideile, atitudinile. Poate nu imediat și poate nu fundamental, dar în timp, ceva din întâlnirea și experiența acelui dialog va da roade. Reciproca e valabilă, am învățat multe de la copiii cu care am lucrat. Le-am recunoscut pe loc faptul că nu știam vreo informație și le-am mulțumit pentru că m-au îmbogățit cu ceva nou. Uneori, schimbarea rolurilor profesor-elev poate să împrospăteze relația cu reale beneficii de ambele părți.
Later edit 22 martie – „Mare bucurie să primesc în dimineața asta, un videoclip din partea unei profesoare, care a introdus în salutul de dimineață al clasei sale, o idee și o propoziție din acest interviul „Aici nu există răspuns greșit”. Pentru copiii aflați în primele experiențe cu școala e important să se simtă în siguranță, să aibă încredere în ei și în locul în care se află. Doar așa se pot crește adulți puternici, cu libertate de gândire, simț critic și discernământ. Doar cu încredere. Apoi se adaugă cunoștințele, limitele libertății (extrem de important un cadru auto-limitativ, bazat pe norme morale)!
Mulțumesc pentru faptul că cineva a pus în acțiune câteva cuvinte care, pe termen lung, ar putea ajuta în educație!”
Autor: Alunita Voiculescu
Credit foto: Ana Maria Moldovan/Micafotografa