Pe Alexia Udrişte-Olteanu, viaţa pare să o fi răsfăţat cu multe daruri. La doar 23 de ani, după cinci ani de activitate ca freelancer, a ajuns un nume cunoscut pe piaţa artistică de la noi. A ilustrat mai multe cărţi, printre care seria de romane istorice pentru copii a Simonei Antonescu, cartea de educaţie rutieră a poliţistului Marian Godină şi alte câteva cărţi pentru copii ale unor scriitori români cunoscuţi, precum Adina Rosetti şi Iulian Tănase. E pasionată de ilustraţia botanică şi creează obiecte frumoase, care pot fi văzute pe site-ul ei http://alexiaudriste.ro/. În timpul liber (destul de sărac), brodează și îşi numără pisicii, de la unu la patru.

Eşti o tânără deosebit de matură în toate, judecând după felul în care scrii, seriozitatea profesională, implicarea civică, vârsta mică la care te-ai căsătorit şi la care ţi-ai dorit copii… Cum îţi explici această maturitate a ta?

Cred că am apucat să fac tot ce mi-am dorit mult mai devreme decât au reușit alții cu același număr de ani la purtător. Am avut parte de tot soiul de contexte din care singura scăpare a fost să-mi cimentez independența cu resursele pe care le aveam, să lucrez, să învăț și să nu am pe cine da vina pentru alegerile proaste. Am început să lucrez foarte devreme, dar am avut parte şi de nopți pierdute, și de distracție, doar că un pic mai precoce. Rezultatul a fost că la 20 de ani m-am plictisit și am vrut să trec la etapa în care să mă concentrez mai mult pe construit. Decizia cu căsătoria a fost şi ea legată de nevoia aceasta a mea, de a pune lucrurile în ordine. Eu tot îmi spun că pentru mine a fost mai important pasul în care ne-am înființat o firmă la comun. Tot un fel de căsătorie e și aia. Copilul mi l-am dorit devreme ca să crească lângă noi câtă vreme avem toată energia asta de a face lucruri, plus stropul de inconștiență necesar aventurii. Munca mea e foarte importantă pentru mine, iar acum am simțit că pot jongla bine cu toate.

Cât din ceea ce eşti azi crezi că datorezi şcolii? Pentru că se vorbeşte din ce în ce mai mult despre faptul că şcoala noastră nu este adaptată vremurilor moderne şi că mai degrabă înăbuşă personalităţi şi talente, decât să le sprijine să se dezvolte frumos. Aşa este?

Nu cred că datorez mare lucru şcolii. M-am gândit deseori dacă ambiția asta de a face un pas mai mult decât simt că pot a venit de la climatul din școală. Dar nu chiar. Am fost descurajată începând cu gimnaziul. Când a venit momentul admiterii la liceu, mi s-a spus că artele mă vor face lipitoarea părinților. Am fost prima din seria mea care a zburat din cuib, deci nu s-au adeverit „încurajările“.
Nici în liceul de artă (din Craiova) nu am simțit că eram încurajați să continuăm în domeniul în care ne doream. Majoritatea profesorilor știau că toți vom da la medicină, drept sau poliție – și chiar așa a fost. Nu cred că în România crede cineva în vocație, ori cel puțin nu la scară mare.
Singurul om care a avut un rol foarte important în ultimii mei ani de liceu a fost profesoara de atelier, o doamnă minunată care mi-a motivat zecile de absențe pe care le făceam plecând acasă să-mi văd de cărți și de muncă, ori venind la București să cunosc oameni și să mă implic în proiecte care mai târziu mi-au deschis uși.

Ce fel de elev ai fost? Care erau materiile preferate? Cum e să ai un talent artistic în şcoala românească, cea care pune accentul pe matematică, matematică şi iar matematică? A ştiut şcoala să îl descopere, sprijine, formeze?

Chiar recent mi-a spus un fost coleg de gimnaziu că am fost unul dintre „ăia populari“. Nu știu cum am reușit treaba asta. În clasele mici făceam, ce-i drept, întreceri la citit cu colegul de bancă, știam să scriu și eram agitată fiindcă, în mare, mă plictiseam. La gimnaziu, au existat profesori încântaţi de curiozitatea mea și pe alocuri intrigați de întrebările pe care le puneam. Au fost puțini acei profesori cărora simţeam că le eram antipatică. Am îndrăgit mult matematica în V-VIII și asta s-a datorat unui profesor minunat, care a știut să mă atragă de partea cifrelor. În rest, eu am fost de partea literelor. Am citit mult. Au fost dăți când lipseam de la școală ca să stau acasă și să citesc. Am trecut prin școală ca gâsca prin apă. Trei profesori pot număra pe degete care m-au modelat în ale curiozității. Atât.
Talentul meu artistic a stat în umbră, în schimb, m-am remarcat mereu prin a pune întrebări și, mai târziu, prin a semnala erorile din jurul meu. Liceul cred că a fost cea mai mare corvoadă – fix locul unde pasiunea ar fi trebuit să mă atragă. Școala a știut, în mare, să ceară puncte la portofoliile profesorilor (olimpiade musai, chiar dacă tu știi că nu-s de tine), să descurajeze, să pună piedici și să ceară mai mult decât poate da, și anume timp. Timp pierdut cu incompetență, programe depășite și mecanizarea adusă de bătaia pe note.

De curând, în spaţiul public s-a iscat o controversă în legătură cu ţipatul la elevi. Există voci, printre cadrele didactice, care spun că ţipatul este îndreptăţit şi nici nu le face rău copiilor. Şi am citit comentariul tău curajos la o astfel de postare, printre sutele de like-uri, inimioare şi comentarii laudative:

„Un text scris de un om trist, un om care nu înțelege pedagogia și psihologia din spatele copilului. Comentarii și mai triste, dinspre oameni și mai triști, care caută validare.

Când nu veți mai face pe victimele și veți pune mâna pe carte, pe studiul metodelor pedagogice care dau rezultate în prezent, poate veți scăpa de frustrare. Ordinea și disciplina forțată sunt de domeniul trecutului. Țipătul și istericalele sunt armele celui ce nu are informația necesară pentru a înțelege elevul și deviațiile lui de comportament. Vreți liniște, dar nu ați ales meseria potrivită. Elevii au acum probleme cu sutele și s-au cam săturat să-i pună la punct profesorii care nu inspiră nimic.”

De ce eşti încă preocupată de starea educaţiei de la noi, acum, după ce ai terminat şcoala? De ce nu îţi vezi de „treaba ta”, aşa cum se obişnuieşte pe la noi? De ce te-ai băgat în gura lupului cu un astfel de comentariu?

Pentru că mă obosește teribil vaietul ăsta care vine dinspre profesori. Cred că m-a înfuriat și mai tare postarea aceea fiindcă fusese distribuită de unul dintre acei trei profesori pe care îi consider de pomină din toţi cei 12 ani de școală ai mei. Oamenii nu vor să înțeleagă. Ei vor salarii. Și am trecut prin toate, cred. Am avut profesori pe care a trebuit să-i filmăm la oră, să ducem dovezi că nu sunt capabili să scrie corect pe tablă. Am văzut istericalele unor oameni bolnavi psihic. Am învățat chimie de la o profesoară faimoasă pentru căderile ei nervoase și traumele cu care, în mod uimitor, trecea toate testele psihologice.

Nu profesorii exigenți m-au revoltat în școală, ci oamenii care cereau respect de la elevi fără să aibă pic de pregătire, dorință sau tact. Pentru mine nu contează câți ani ai și nu a contat niciodată, cred. Nu am fost crescută să respect oamenii mai în vârstă DOAR pentru că sunt în vârstă. Am evaluat mereu ce pot învăța de la X sau Y. Profesorii din școala românească vor mătănii DOAR pentru că sunt profesori, iar eu nu sunt de acord cu asta. Este o mentalitate bolnavă, fiindcă meritocrația e clar cu o treaptă mai jos. Avem valori putrede din start dacă ne așteptăm ca un copil, fie el și de clasa a treia, să se uite în gura unui profesor care miroase a alcool ori a unui profesor care nu știe să scrie corect pe tablă.

Multă lume crede că poveștile acestea sunt inventate – cele cu profesori violenți, sau cu profesori de limbi străine care nu știu să scrie cuvinte de bază în limba predată, sau cu profesori de religie care discriminează etc. Dar ele sunt reale. Le-am trăit. Doar dacă nu vrei nu le vezi. Pentru că e mai comod așa.

Ce părere ai despre protestul „Cu foaia goală” de zilele trecute? Crezi că au procedat înţelept elevii care nu au scris nimic pe foile de examen, la simularea evaluărilor naţionale? Dar despre nemulţumirile la adresa sistemului, înşirate de unii dintre ei pe aceleaşi foi, crezi că vor avea vreun rezultat pozitiv? Vor produce aceşti elevi schimbarea atât de necesară pe care ne-o dorim acum?

Am citit în media despre acest protest, dar pe fugă, ce-i drept, pentru că a coincis cu multă muncă. Nu știu dacă aș fi găsit motivație să fac asta, când eram elevă. Am încercat și noi ceva asemănător, la nivel mic. Însă eu am fost mereu atrasă de politică și m-am informat în direcția asta. Din clasa a IX-a mi-am alocat o parte din zi ca să citesc despre ce se mai întâmplă ici, colo și, mai ales, ca să observ cum se comportă oamenii. Nu cred că aș fi găsit rostul de a da foaia goală. Cred că nu avem baza pe care protestul ăsta să aterizeze în siguranță și cu rezultate. Știu cât de greu ne-a fost nouă să convingem directoratul liceului că un profesor nu e capabil să țină o lecție. Cum oare ar reuși foile goale, în plină mentalitate de „pe vreme noastră se făcea carte, nu ca acum“, să deschidă ochii oamenilor care chiar ei pun sistemul pe bețe, în mod activ, zi de zi? Toți corectorii la care vor ajunge foile, toți consilierii și directorii de instituții cărora li se va spune despre „ce au făcut ăia“, ei sunt chiar cei care întrețin toate problemele semnalate de elevi.
Da, sunt adepta protestului. El poate da rezultate, dacă e făcut în masă. Dar cred că ar fi mai eficient ca elevii aceştia să scape de examene și să pună cărămizi după. Să se implice în educație, în organizații non profit care să sprijine schimbarea, să încerce să discute deschis cu puținii directori care nu sunt în funcții din considerente politice. Foaia goală nu cred că e o soluție și cred că, dacă acum eram acolo, aș fi dat orice să scap și să fac dreptate după, cum pot, fiindcă altfel e multă energie pierdută pe un teren minat.

Ce crezi că e bun în şcoala românească şi trebuie păstrat? Dar cel mai mare rău, care ar trebui să dispară imediat? Care ar fi primul lucru pe care l-ai decide, dacă ai ajunge ministrul educaţiei?

Ar trebui să dispară influența politică din instituțiile de învățământ. Ar trebui introduse evaluări profesionale periodice – pe bune – pentru cadrele didactice. Ar trebui introduse și făcute – pe bune – testările psihologice.
Am început cu răul. Nu știu ce e bun. Mai sunt oameni capabili, răsfirați printre incompetenți. Sincer, nu pot găsi un lucru bun, aplicat la nivel național, pe care să-l notez aici.

Care sunt valorile tale în viaţă, principiile după care ţi-ai propus să trăieşti fără să le încalci niciodată? Cum ţi le-ai format şi cum au rezistat în faţa atâtor modele negative din jur? Cum să facem să fie mai mulţi tineri ca tine (sau ca voi, de fapt, pentru că şi soţul tău e la fel, dacă ar fi să luăm ca exemplu numai faptul că aveţi o maşină electrică, ceea ce denotă grija pentru mediu)?

Eu am învățat devreme cum e cu cauza și efectul. De la părinți și apoi de la propriile mele alegeri, mai mult sau mai puțin inspirate. Pentru mine e important să îmi pun mereu întrebări, să caut răspunsuri, să nu mă plafonez în nimic. E important să-mi găsesc un loc unde să cresc frumos, alături de oameni care mă încurajează să cresc și de la care am ce să învăț. Nu știu dacă „am rezistat“. Cred că pur și simplu nu m-am regăsit în majoritatea interacțiunilor din jurul meu și mi-am făcut eu calea mea. Soţul meu a avut un parcurs la fel de neconvențional. Amândoi punem preț pe consecvență. Muncim foarte mult și știm ce înseamnă să o iei de la zero și să pui cărămidă cu cărămidă. Asta cred că lipsește multor oameni azi, începând chiar cu generația părinților mei (45-50 de ani): nu se pune accentul pe meritocrație, pe formare şi pe experiențe. Toți suntem speciali, toți suntem capabili – ceea ce nu-i chiar așa. Noi încercăm să facem alegeri inteligente. Banii nu-s mulți, munca noastră e a noastră, așa că vrem să investim resursele înapoi în noi și în viitor cât putem de bine. Cred că acestea sunt lucruri pe care le înveți doar cu transpirație și fără nicio plasă de salvare.

Citeşti foarte mult, şi în română, şi în engleză. De ce? Care au fost cărţile tale de căpătâi? Ce carte ai recomanda neapărat unor copii – de şcoală generală sau liceu?

Bunicul meu mi-a pus bazele și apoi mi-a alimentat curiozitatea. Dacă azi aveam ca interes evenimentul X, a doua zi primeam 5 cărți despre evenimentul X. A fost o enciclopedie pe picioare, chiar el un om care făcea totul şi de toate, fără nicio pregătire academică în vreun domeniu. Am moştenit treaba asta. Nu am nicio carte de căpătâi. Secretul e că am avut mereu acces la bibliotecă pe de-a-ntregul. Nu am avut raftul pentru copii ori raftul cu lucruri potrivite de citit pentru cu tare vârstă. Am citit tot ce-mi pica în mână. Cred că m-am lămurit cum e cu Sandra Brown după a treia carte, asta era printr-a VI-a. Mi-a prins bine, am putut aprecia mai încolo o carte bună, una mai puțin bună și, mai ales, am învățat că o carte care nu-mi place nu-i automat o carte proastă. Poate să nu-ți placă o carte, dar să simți cum măiestria scriitorului îți gâdilă neuronii, să simți cum, citind-o, iei parte la un fenoment literar – și de asta îmi e greu să recomand cărți.
Cred că e important să mergi undeva unde sunt cărți, să te pui în fund cu o doză de suc lângă și să frunzărești. E mai important să descoperi tu ce îţi place atunci, decât să citești recomandări. Eu mă feresc de ele, mai ales când e vorba de copii – în cazul lor, o carte proastă, dar lăudată de cei din jur, poate să strice tot farmecul cititului.

 

previous arrow
next arrow
Shadow

credit foto: Cătălin Olteanu

Ai urmat modelul bunicului în ceea ce priveşte formaţia ta autodidactă? Sau există alte motive pentru care ai ales să nu te înscrii la o facultate până acum?

Mi-ar plăcea tare mult să am parte și de bucata asta academică, dar nu în condițiile pe care mi le-ar oferi Bucureștiul acum. Ilustrația e încă sora mai proastă a picturii și nu primeşte câtă atenție ar merita. Când m-am mutat aici, cochetam cu ideea de a continua studiul design-ului industrial, domeniul în care mi-am luat atestatul după liceu. Am consultat oferta educațională și mi-a trecut. La fel am pățit și cu fotografia, altul dintre interesele mele la vremea aceea. Apoi am luat în considerare antropologia, ca să-mi treacă și asta…

Visul meu era o anume universitate din Norwich. Nu am avut parte de contextul favorabil ca să-l urmez, dar am făcut ce-am putut mai bine cu ceea ce am știut. Am început să ilustrez şi, dacă n-aș fi progresat cu asta, cu siguranță aș fi ales drumul convențional. Acum stau cu ochii în patru după cursuri de care m-aș putea bucura, după conferințe sau evenimente care să-mi îmbogăţească cunoștințele din domeniile mele de interes. Nu aș face facultatea în România. Nu sunt împotriva ei, din contră – când vorbesc cu liceeni care vor să-și ia lumea în cap, îi îndemn să profite, dacă li se permite, de timpul petrecut în facultate ca să descopere ce le place de fapt. Eu, însă, a trebuit să iau o decizie mai pragmatică la vremea aceea.

Apropo de străinătate, voi de ce nu plecaţi din ţară? Sunteţi amândoi liber-profesionişti, aţi putea lucra de oriunde.

Acum doi ani, am hotărât ca 2019 să fie anul fugii. Eram aproape convinși că putem face asta relativ ușor, că putem să ne reorientăm profesional. Dar nu suntem chiat atât de liberi. Soţul meu (fotograf profesionist) are în spate 10 ani de muncă aici. Eu pot lucra, teoretic, de oriunde, dar aici avem bazele de clienți, aici avem stabilitate și prosperitate. Ne-am pus întrebarea dacă suntem gata să o luăm iar de la zero, atât de repede. Abia ne-am liniștit, abia ne-am găsit calea și am scăpat de grijile financiare care ne-au presat mereu, încă din copilărie, pe amândoi. Nu ne-am găsit inconștiența asta să fugim așa, oricum. Nouă ne e bine aici, stăm destul de izolați, ce-i drept, iar privatul și firmele de intermediere în relația cu statul ne sunt cei mai buni prieteni. Eu nu sunt gata să pornesc iar de jos, să risc vreo depresie ori să fac vreun compromis. Nu vreau să plec cu orice preț. Cunosc oameni care au făcut asta, au plecat singuri ori s-au sacrificat pentru copii (altă nenorocire cu care nu sunt de acord) și care trăiesc o neîmplinire continuă. Dacă plecăm, vom pleca în termenii noștri: cu multe economii la purtător și fără riscul de a ne pierde mințile după visul de dincolo. Care este un risc real.

 

Autor: Alunița Voiculescu

 

Poate te mai intereseaza si

Cuvinte care dor Continuam dialogul nostru cu psiholog clinician Dr. Sandra O'Connor. Vorbim despre cuvinte si atitudini care dor. https://www.youtube.com...
“De ce sunt violenti/agresivi copiii? Cum sa rezolvam accesele de violenta... Copilul tau are accese de violenta si nu stii cum sa rezolvi? Copilul tau este victima unor acte de violenta din partea altor copii? Dna psiholog a a...
Interviu Smaranda Puşcaş: “Părinţii sunt persoane care trebuie ascultate s... Continuăm demersul nostru de a afla punctele de vedere ale unor oameni care ne inspiră prin activitatea și demersurile lor in sistemul de educație rom...
Sharing is caring

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *