Cristina Ardeleanu este, de aproape 30 de ani, învăţătoare. Unul dintre acei oameni din sistemul educaţional care chiar îşi pun sufletul în îndeplinirea menirii lor. Am cunoscut-o pe Facebook, într-un moment în care şcoala copilului meu mă decepţionase până la suferinţă, am fost surprinsă (şi invidioasă, recunosc) să descopăr cât de frumos gândeşte şi lucrează cu copiii ei, apoi am însoţit-o puţin prin Bucureşti, într-o excursie organizată pentru clasa de care urma să se despartă în curând. Şi iar am fost invidioasă văzând felul deschis în care copiii ei, de clasa a patra, comunicau cu ea şi felul natural în care se înţelegeau între ei, fără ţipete şi ameninţări, cum eram eu obişnuită. Le făcuse tuturor copiilor tricouri roşii, cu mesajul: „You are the best”. Pentru că ea ştie că numai încurajându-i şi motivându-i pozitiv poţi scoate la lumină ce e mai bun din copii.

Prima parte a inreviului o puteti citi aici

Povesteşte-ne, te rog, experienţa ta ca inspector şcolar.

Anul 2017 a fost cel mai intens an din cariera mea de cadru didactic. Totul a început, de fapt, în august 2016, cand un coleg profesor – o persoană pe care eu o apreciam foarte mult și care ocupa funcția de inspector școlar general al județului – m-a sunat, întrebându-mă dacă accept să fac parte din echipa lui. După douăzeci și șase de ani de muncă la catedră, timp în care prioritatea mea au fost exclusiv copiii, această întrebare a venit ca un trăznet. Luată total pe nepregătite, nu am știut ce să zic, ce să fac, ce răspuns să dau. Nu avusesem niciodată „gânduri de mărire”, nu mi-am pus deloc problema că aș putea, la un moment dat, să mă aflu într-o funcție din care să coordonez activitatea mai multor oameni. Am acceptat, în cele din urmă, în urma unor argumente de genul: ai demonstrat ce poți la catedră, ești apreciată în rândul colegilor, poți face pentru mai mulți copii ce ai făcut pentru elevii tăi și altele.

Începutul anului școlar m-a găsit la Inspectoratul Școlar din județul meu, într-un birou frumos, cu colegi prietenoși, pe care îi ştiam dinainte, din diverse ocazii în care am colaborat. Ce a urmat? Nici nu știu exact cum să caracterizez această perioadă din viața mea. M-am lovit de probleme care îmi erau total necunoscute. Și am început să caut, să citesc, să întreb. Am pornit de la conceperea unei baze de date și m-am mândrit cu ea, descoperind că am „în subordine” 640 de învățători, pe care-i puteam găsi în orice moment. Apoi ce am aflat? (Încă simt apreciere și revoltă, mândrie și rușine în același timp, acum, când scriu despre asta.) Am găsit în învățământul primar din județul meu dascăli extraordinari, adevărați profesioniști, apropiați de copii și cunoscători de carte, buni practicieni, cu tragere de inimă pentru copil și pentru profesie. Am descoperit tineri (cărora le făceam inspecția de definitivat) care mi-au demonstrat că doresc să fie dascăli buni. Lacunele din formarea lor inițială puteau fi depășite prin muncă susținută, studiind și întrebând, căutând răspunsuri și soluții la probleme. Am găsit, însă, și dascăli care, după 35 de ani petrecuți la catedră, nu folosesc harta în ora de geografie. Sau dascăli care coordonează o formațiune de studiu cu învățământ simultan, formată din zece copii, care, după două luni de la începerea anului școlar, nu aveau măcar o temă corectată.

Poate cea mai dură experiență am trăit-o într-o zi când am intrat în clasă și o doamnă (la fel, cu experiență de peste 36 de ani) m-a pus în temă cu elevii care erau: repetenți, care nu vor să învețe, fără părinți… că i-au lăsat… și multe asemenea lucruri incredibile, pe care un cadru didactic nu le trebuie să le spună niciodată despre elevii lui unui străin care atunci a intrat prima dată în clasă. Dar am văzut şi clase de copii extraordinari, coordonate cu pricepere de învățători destoinici, care au profesat o viață la sat, distrugând mitul că școala adevărată se face la oraș. Am văzut dascăli cu suflete mari, pe care și le așezau pe tavă în fața elevilor, dar și dascăli cărora le pasă mai puțin. Am întâlnit chipuri de copii fericiți, dar și fețe triste, copii cu unghii negre și încălțați cu teniși… pe zăpadă. Într-o clasă din aceasta, cu opt astfel de copii ca vai de capul lor, nu am găsit nici măcar o temă corectată de învăţătorul lor. Iar când unul dintre ei a făcut o greşeală la tablă, învăţătorul nici măcar nu a observat-o. Mă dure sufletul, ca om, şi nu ca inspectoare…

Partea frumoasă a muncii acesteia a fost că mi-a plăcut să vorbesc cu oamenii, să văd copii din întregul județ, să înțeleg zâmbete și tristeți. Din păcate, un inspector școlar nu face doar inspecții. Fiecare dintre noi aveam o zonă de responsabilitate, în care intrau mai multe școli. Am avut norocul să cunosc directori de școală extraordinari, care știau mai bine ca mine, mult mai bine, ce raportări trebuiau făcute și cât de importante erau termenele. Dar erau oameni care predau, care aveau legătură cu elevul, care știau tot ce se întâmpla în școala lor, care erau puși în situația de a rezolva situații, conflicte, probleme de toate soiurile: de la certuri între elevi la dispute între profesori, de la probleme care țin de centralele termice până la transportul elevilor spre și dinspre localitățile lor. Sunt oamenii care trebuie să știe de toate, de la prevederile din Legea 1 (Legea Educației Naționale) la cele din Codul Muncii, care trebuie să aibă cunoștințe juridice, contabile, inginerești, cu alte cuvinte, oamenii care trebuie să știe de toate și care să suporte presiuni din toate părțile.

Ca inspector de zonă, am ajuns şi să mă întreb ce caut acolo. Am cunoscut și partea urâtă a sistemului și mi-a fost aproape imposibil să cred că tot ceea ce auzisem, din diverse surse, era real. Am întâlnit primari de localitate care au spus lucruri inumane: „Dacă nu o puneți directoare pe doamna X, nu mai dau lemne școlii!”. Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că este posibil un asemenea limbaj, că poate funcționa un asemenea mod de gândire. Mi-am pierdut puțin din naivitatea cu care priveam lucrurile înainte. Am înțeles și m-am convins că trăim într-o societate în care politicul și școala merg mână-n mână. Dacă, Doamne ferește!, ai promovat concursul de directori cu toate că ești de altă culoare politică sau ai alte idei decât cele ale primarului localității, cinci minute durează mândria; apoi încep problemele în școală. Ți s-a defectat centrala, copiii stau în frig… te trezești că nimeni nu te ajută. Nu interesează pe nimeni că procesul de învățământ nu se poate desfășura în condiții normale. Dimpotrivă, ți se pun bețe-n roate și te trezești că lupți singur împotriva sistemului. Iar în rural, un director de şcoală este de cele mai multe ori şi învățător sau profesor, şi administrator, și secretară…

O prioritate a mea a fost relația cu oamenii, cu copiii, menținerea contactului cu ceea ce se petrece în cadrul departamentului meu. În acest sens, am participat la multe cercuri pedagogice, cărora am încercat să le dăm o altă față, astfel încât să devină mai practice, utile și atractive. Să nu mai fie acele activități obligatorii pe care le derulăm pentru că așa trebuie. Și, cum am mai precizat de multe ori, învățământul primar merge și fără inspector, responsabilii de cerc pedagogic și școlile gazdă au organizat impecabil aceste activități de formare. Cu o menţiune specială pentru cele derulate în spaţii non-formale sau într-un format ieşit din rutină.

În același context, al relației cu oamenii, am inițiat și implementat proiectul educațional județean POVESTEA LOCULUI MEU, în care 340 de  copii din peste 50 de unități școlare din județ au realizat desene, fotografii, eseuri, afișe, interviuri și prezentări în PowerPoint, conturând o imagine de ansamblu a zonelor care compun județul, cu locuri frumoase, oameni de seamă născuţi aici, creaţii literare în care a fost descrisă zona şi altele. Un proiect spectaculos, cu impact mare, care ne-a bucurat pe toţi cei care am fost implicaţi.

 

1 septembrie 2017 m-a găsit, însă, la mine la școală. Uitându-mă în urmă, am o senzație ciudată, greu de descris. Mă bucur să spun că am cunoscut, în anul din urmă, oameni cu suflet, oameni de calitate, care se străduiesc să ne facă un viitor mai bun. Dezamăgirea mea se leagă de neputința de a-i convinge pe cei pentru care dăscălia este o meserie oarecare că a fi dascăl este cu totul altceva. Ținem în mână destine și avem datoria să le dăm un sens. Profesia de învățător nu înseamnă un serviciu de unde îți iei un salariu. Înseamnă mult mai mult. Cine nu reușește să înțeleagă acest lucru nu ar trebui să se afle acolo, în fața copiilor, jucându-se cu viitorul lor.

Profesorul român nu are mereu sarcini agreabile. Este nevoit să completeze situații statistice în număr mare, complexe și variate, fără ca acest lucru să conducă spre creșterea eficienței activității didactice. Proaspăt venită de la catedră, înțelegeam perfect problemele oamenilor de acolo. Rolul meu, ca inspector școlar, a fost de îndrumare și control. Am încercat să îndrum învățătorii în anumite direcții, accentuând partea de atitudine profesională corectă. Am încercat să desfășor o activitate în care să implic învățătorii din județ, să fiu aproape de ei, dar și să răspund dorințelor acestora. Dacă am reușit sau nu, nu pot să vă spun acum. Ce pot, însă, să spun, este că ar trebui să învățăm că este nevoie de continuitate în orice sector de activitate care se dorește performant. Nu poți face într-un singur an schimbări radicale. Poți încerca, însă nu ai cum să reușești. Este o percepție total diferită: la școală, la catedră lucrezi cu suflete. Ca inspector lucrezi, în mare parte, cu evidențe, situații, adrese, note etc., iar copilul rămâne undeva, în plan secund.

Cred că ar trebui să devenim conștienți de faptul că, indiferent că ne aflăm la catedră sau într-unul din birourile unui inspectorat școlar, scopul nostru este dezvoltarea elevului, crearea personalității capabile să se adapteze unei societăți aflate în contiuă mișcare.

Cum a fost întoarcerea la catedră? Te-ai simţit învinsă de sistem sau ai ales să iei doar partea bună a lucrurilor, şi anume că te-ai întors la pasiunea ta? S-a schimbat ceva în modul tău de activitate la clasă după această experienţă?

Nu am privit întoarcerea la clasă ca pe o învingere. În momentul în care inspectorul general care mă dusese acolo a primit revocarea, am plecat fără discuţie. De ce? Pentru că am învăţat în acel an că nu poţi să te opui. Sau poţi, dar nu ai nicio şansă de câştig. Pe de altă parte, aşa era corect.  Şi… am revenit la clasă.

Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva după acel an. Cred că, mai degrabă, mi s-au consolidat câteva idei. Fiecare copil e important şi trebuie să i se acorde atenţie. Am treizeci şi unu de elevi în clasă şi nu e zi fără să vorbesc cu fiecare, fie că o fac în ore sau în pauze, convinsă fiind că timpul petrecut cu ei trebuie fructificat la maximum. Mi-am reluat vechile obiceiuri fără probleme, înţelegând că la şcoală era locul meu. În excursii, în tabere, în ieşirile pe care le fac cu ei, am ocazia de a-i cunoaşte altfel, de a le afla problemele, preocupările, dorinţele. Sunt contexte în care îi pot urmări fără să mă implic direct şi pot să-mi fac o părere mai clară despre fiecare. Cred că, de multe ori, în inerţia în care ne desfăşurăm activitatea, uităm ce rol important avem în viaţa celor din faţa noastră. Şi nu ar ar trebui să fie aşa.

 

Autor: Alunita Voiculescu

Poate te mai intereseaza si

Nu încuraja, profesore, ura față de el. Repară-l! Prin iubire! Eu sunt profesor. Și mamă. Și în timpul “liber” mă ocup cu perfecționarea (master-ul).Azi, la cursul de management, discutăm despre comportamente ...
Cuvinte care dor Continuam dialogul nostru cu psiholog clinician Dr. Sandra O'Connor. Vorbim despre cuvinte si atitudini care dor. https://www.youtube.com...
Doamna M Septembrie. Luni. Băiat, cu plete blonde şi ochi mari albaştri, e pe cale să se transforme în elev. Curat la suflet, fără experienţă în colectivităţ...
Sharing is caring

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *