Dacă întrebi 100 de români, ca să parafrazez titlul unei emisiuni ce se difuzează pe un post TV, care este primul gând care le vine în minte când aud cuvântul şcoală care credeţi că ar fi: note sau teme ?
Din pură curiozitate psihologică m-am apucat de realizarea experimentului, întrebând o categorie de persoane pe care o ştiu foarte sinceră cu mine: adolescenţii. Ei au petrecut un timp suficient de lung în sistemul de învăţământ ca să îşi poată da o părere care merită luată în consideraţie.
Surprinzător, sau nu, cele două idei prim-clasate au fost: profesorii deţin arma catalogului (utilizabilă după bunul plac ) şi prea mult timp ocupat cu şcoala, cam 12 ore zilnic. Weekend-ul în care se presupune că te odihneşti ai meditaţii şi alte opţionale, pe care nu ai putut să le parcurgi de luni până vineri. Cam aşa arată fiecare zi, săptămână după săptămână … Mi se pare mai mult decât epuizant şi mai ales nedrept pentru ei. Când mai au timp aceştia să-şi trăiască copilăria şi adolescenţa? Iar noi adulţii, ce facem să îi apărăm ? Dacă doar observăm fenomenul şi nu intervenim pentru a-l stopa este ca şi cum am fi de acord cu ceea ce se întâmplă acum.
Până la urmă nu pot să nu mă întreb: care este de fapt rolul şcolii ?
Aud atât de des că rolul şcolii este să educe şi să formeze (sau să deformeze? încă nu mi-e prea clar) oameni – puternici, adaptaţi, implicaţi – încât pur şi simplu dacă te uiţi cu atenţie observi că avem la sfârşitul ciclurilor de învăţământ, an de an, tineri cu o slabă încredere în ei, neadaptaţi, iar despre implicare, ce să mai zic?
Este drept că mai există o mică breşă care este diferită, însă acolo găsim mai întotdeauna, cu rare excepţii, suportul şi implicarea susţinută a familiei. Însă ceea ce mă pune pe gânduri este faptul că poate rolul principal al şcolii, aşa cum arată ea acum, este să-i ţină atât de ocupaţi pe copii şi pe părinţi (toată familia face teme, nu-i aşa?) încât ai sentimentul că şcoala nu se termină nici măcar în vacanţă. De-a lungul vremii am întâlnit părinţi ai căror copii aveau teme şi la grădiniţă. Incredibil, dar adevărat.
Nici nu este de mirare că după zeci de ani de când ai terminat un ciclu de învăţământ încă simţi o senzaţie de apăsare sau poate de uşurare de genul „bine că am scăpat şi de corvoada asta“.
În şcoala românească, pe lângă transferul de cunoştinţe este necesar să adaugam o curriculă care să formeze și inteligenţa emoţională
Am început să mă gândesc de ceva vreme că şcoala are un focus care trebuie corectat cât mai repede cu putinţă. Eu cred că misiunea reală a unei şcoli nu este neapărat numărul de olimpici sau premianţi şi întocmirea unui număr din ce în ce mai mare de statistici în fel şi chip – sunt aspecte care contează însă nu într-o manieră esenţială, ci mai ales comportamentele şi modurile de gândire ale tinerilor care termină, pe lângă cunoștințe.
Cu alte cuvinte, sunt din ce în ce mai convinsă că în şcoala românească, pe lângă transferul de cunoştinţe este necesar să adaugi o curriculă care să formeze acele competenţe pe care Daniel Goleman le-a numit atât de frumos „inteligenţa emoţională“. Desigur că aceasta se poate obţine cu persoane calificate în acest sens, dar dacă ne apucăm să dăm note cum dăm calificative la disciplina „dezvoltare personală“, pe care „o predă” doamna la clasele din ciclul primar suntem iar într-un scenariu de genul „Niță cu tacsu’ pe întuneric“.
Îmi place să cred că voi trăi în curând în România oamenilor civilizaţi , cinstiţi, educaţi şi mai ales cu o gândire centrată pe cei 3 R propuşi de Dalai Lama: respect pentru tine, respect pentru alţii, responsabilitatea pentru toate acţiunile tale.
Autor: Mirela Horumba